Răspunsuri duhovniceşti: Spovedania adevărată este lipsită de ipocrizie şi mândrie

Părinte, de ce trebuie să ne spovedim?

În primul rând, pentru a scăpa de osânda iadului şi a dobândi Raiul. Mă gândesc la Adam care, după ce a păcătuit, se ascundea de la faţa lui Dumnezeu, iar când îl mustră Domnul nu se pocăieşte. Atitudinea lui validează neascultarea, o consacră iremediabil, dacă se spovedea, dacă se pocăia… Este, aici, un arhetip comportamental al omului care se osândeşte, care se desparte de Dumnezeu: păcatul înveşnicit prin lipsa spovedaniei, a pocăinţei. În al doilea rând, ne spovedim ca să scăpăm de frică şi de singurătate. Omul care nu are părtăşie cu cerul, prin spovedanie, se teme de cer. Ascunzişurile sufletului îl fac să se ferească şi de semeni, chiar dacă trăieşte între oameni, chiar dacă are o comunicare intensă, nu are comuniune. Permanent e apăsat, are o povară de care se ruşinează. I-am uitat pe cei care nu se mai ruşinează nici în inima lor, ba chiar îşi "strigă" păcatul ca pe un gest normal sau de curaj; ei sunt cei mai de plâns, au sufletele asemenea unui trup aflat în comă, care nu mai simte durerea, nu mai are nici un reflex de respingere a răului. Pentru ei trebuie să ne rugăm cel mai mult, de altfel pentru toţi cei care se "usucă" duhovniceşte prin lipsirea de Sfânta Taină a Spovedaniei. Fără spovedanie, creştinul este ca o mlădiţă ruptă din viţă, nu mai este mădular al Bisericii, este ca un braţ tăiat de la trup... cât poate să mai fie viu?

Cum trebuie făcută spovedania?

Cu bucurie. Primul gând care îmi vine în minte când un creştin doreşte să se spovedească, ăsta este. Mă bucur pentru că un suflet rupe lanţul păcatelor, al nepăsării duhovniceşti. Parcă îl văd trecând din întuneric la lumină, din frică la îndrăzneală, din moarte la viaţă. Oricum ar fi trăit un om, când se spovedeşte dovedeşte că e viu şi se predă în mâna Doctorului doctorilor - Hristos, Domnul vieţii, "Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu". De aceea, şi cel căruia Dumnezeu îi îngăduie să se spovedească trebuie să vină cu mare bucurie la duhovnic. Să ştie că odată ce pleacă capul sub epitrahil, nimic nu e pierdut. Vorbesc despre spovedania curată, lipsită de ipocrizie sau mândrie. De fapt, fără sinceritate şi pocăinţă, nici nu poate fi vorba despre spovedanie. Condiţiile unei spovedanii adevărate sunt aceleaşi ca ale unei vieţi adevărate: să fie liberă (făcută de bunăvoie); să fie sinceră (fără omisiuni sau minciuni); să fie făcută (trăită) cu părere de rău pentru păcatele săvârşite; să fie certificată de hotărârea tare de a nu mai greşi.

La acestea aş mai adăuga şi datoria de a cunoaşte învăţătura Bisericii. Sunt mulţi cei care nici nu ştiu că au greşit, nu se îndreaptă pentru că n-au sesizat prăbuşirea. Ignoranţa, analfabetismul duhovnicesc, atunci când nu facem nimic pentru a ne îndrepta, este mare păcat şi izvor de păcate.