Răspunsuri duhovniceşti: „Toţi greşim, dar a persista în greşeală este demonic“

Părinte, cum putem să ne practicăm credinţa astăzi?

Există o latură a creştinismului teoretic, gnostic, de cunoaştere a ceea ce trebuie să facem în raport cu Dumnezeu şi alta este puterea de a o aplica pe noi înşine, deoarece credinţa nu se referă numai la latura înţelegătoare a ceea ce aşteapă Dumnezeu de la noi, ci latura aplicativă, aceasta e cea care ne menţine echilibrul, într-un raport de împreună-lucrare cu Dumnezeu. Mulţi suntem credincioşi, dar există o ruptură între ceea ce cred şi ceea ce fac. Şi Sfântul Apostol Pavel spunea la un moment dat, smerindu-se: "Dar nu ceea ce vreau fac, ci ceea ce nu vreau ajung să fac". Credinţa e atunci cu adevărat profundă şi lucrătoare când devine parte a modului nostru de a ne comporta vizavi de aproapele nostru, or, aici cădem mereu examenele acestea, având iluzia că noi suntem cei care trebuie să realizăm totul şi acţionăm ca şi când Dumnezeu nu ar fi dispus să înzecească puterile cu care vrem să rezolvăm toate problemele. Părinte, în lumea în care trăim faptele pe care le implică o credinţă adevărată contravin, de cele mai multe ori, cu lucrurile cotidiene, cu dorinţa omului care are tendinţa aceasta spre păcat, spre ceea ce este lumesc. Cum să facem să le echilibrăm şi care sunt faptele pe care le implică adevărata credinţă? În primul rând, cred că trebuie să conştientizăm că suntem oameni slabi, că avem neputinţe, că nu putem fi modele pentru cei de lângă noi. Iar dacă nu voi avea smerenia de a vedea că eu însumi sunt cel neputincios, cel bolnav în raport cu puterea credinţei, a voinţei mele, nu putem vorbi de lucrarea credinţei. Fiecare dintre neputinţele mele creează noi probleme în raport cu aproapele şi în faţa lui Dumnezeu. Cum spun Sfinţii Părinţi, să ne întoarcem în rugăciune spre Sfinţii Părinţi, să ne ajute. Foarte greu ne oprim ca să vedem ce se întâmplă cu noi. Cred că cea mai mare problemă a noastră, a celor care trăim în oraş, este că nu avem timp de această autoanaliză a aceea ce am greşit. Ortodoxia, în primul rând, recomandă autoanaliza şi, ca soluţie, vorbirea cu Dumnezeu. Când? Ne răspunde Sfântul Apostol Pavel: cu timp şi fără timp. Tot timpul să vorbim cu Dumnezeu, să-L facem părtaş gândurilor şi faptelor noastre chiar într-o zi extrem de aglomerată. Mai este un aspect, fiecare dintre noi este mai mult sau mai puţin implicat într-un serviciu, oboseala este un factor care ne afectează credinţa. Dacă rămânem copleşiţi numai de problemele cotidiene care vin peste noi, nu mai avem timp pentru Dumnezeu. Există şi ispita aceasta de a crede că vrem să facem foarte multe lucruri. Am un prieten în Statele Unite ale Americii care, necunoscând prea multă teologie, prin pacea, echilibrul, răbdarea cu care abordează problemele zilnice, îmi demonstrează ceea ce trebuie să fac eu ca preot. Şi mă întorc la cuvintele Evangheliei: "De câte ori vei cădea, ridică-te!". Ne confruntăm mereu cu mai mici sau mai mari nereuşite în ceea ce vrem noi să facem. Poţi să ai zile negre, un şir prelungit de nerealizări, iar atunci ne întristăm. Întristarea inimii ne duce, poate, la cel mai mare păcat împotriva lui Dumnezeu, deznădejdea. Toată viaţa este o luptă, tot timpul nostru este încercarea de a lăsa ceva în urmă. Toţi greşim, a greşi este omeneşte, dar a persista în greşeală este demonic. Primul lucru pe care trebuie să-l facem faţă de aproapele nostru şi începând cu viaţa noastră este să-l iertăm pe cel de lângă noi. Trebuie să îl iertăm pe aproapele nostru şi să ne iertăm pe noi înşine. Atunci vom ieşi din toate problemele care ne înstrăinează. Dumnezeu, într-un fel sau altul, ne-a demonstrat că e cu noi, că există, dar noi suntem nişte copii nerăbdători şi prea copleşiţi de multe ori de frică. Frica e un alt duşman al credinţei şi e foarte prezentă în viaţa noastră. Mânia este un alt duşman. De fapt, toţi aceşti duşmani ai credinţei sunt copii ai mândriei. Avem impresia că noi rezolvăm lucrurile, şi nu Dumnezeu, şi atunci devenim chiar trădători. Nerăbdarea este trădarea încrederii în Dumnezeu.