Răspunsuri duhovniceşti: Tradiţiile creştine şi pre-creştine de Crăciun

Preacucernice părinte Claudiu Nahoi, există multe tradiţii şi obiceiuri legate de Crăciun. Ce origini au acestea?

Prăznuirea Crăciunului din vechime are un profund caracter creştin. Faptul se datorează importanţei şi semnificaţiei Naşterii Mântuitorului pentru lume, arătată de altfel şi în troparul praznicului. Vestea Naşterii lui Iisus Hristos în Betleem a produs cea mai mare bucurie în sufletele oamenilor şi continuă să o aducă până la sfârşitul veacurilor. Sărbătoarea Naşterii Domnului, numită popular "Crăciun", a cunoscut de-a lungul veacurilor o situaţie aparte faţă de celelalte sărbători domneşti, atât în ceea ce priveşte data ţinerii ei, cât şi prin modul de celebrare în viaţa creştinilor de pretutindeni. Se ştie că până în veacul al IV-lea Crăciunul se sărbătorea în toată Biserica, dar nu la aceeaşi dată. În Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului al IV-lea, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie, fiind numită Arătarea Domnului. Sărbătoarea Naşterii s-a despărţit pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Apus, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379, când Sfântul Grigorie de Nazianz a ţinut cu acel prilej predica celebră care va servi mai târziu ca izvor de inspiraţie imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonului Naşterii: "Hristos Se naşte, măriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!" La fixarea zilei de 25 decembrie a contribuit şi faptul că mai toate popoarele din Antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu petreceri ce durau o săptămână şi pe care Crăciunul creştin trebuia să le înlocuiască. Întâmpinată cu bucurie, Naşterea Mântuitorului aduce cu ea şi o sumă de practici foarte vechi prin care se celebra solstiţiul de iarnă, momentul în care natura dă speranţe că va renaşte. Astfel, romanii sărbătoreau saturnaliile între 17 şi 24 decembrie. Ei sărbătoreau şi "naşterea soarelui neînvins" (sol invictus) la solstiţiul de iarnă, când zilele reîncep să se lungească (un cult preluat de la persani care-l adorau pe Mithra, zeul soarelui). Deşi ziua de 25 decembrie a devenit sărbătoare eminamente creştină, totuşi rămăşiţele cultului păgân al soarelui au trăit mai departe prin unele obiceiuri populare, ca: roţile de foc cărora li se da drumul pe costişa dealului în noaptea de Crăciun, focurile care se fac în dimineaţa de Crăciun, colacii de Crăciun care imită forma soarelui, mersul cu capra, ursul ş.a. Toate acestea nu au nici o legătură cu creştinismul, ci sunt doar reminiscenţe ale cultelor păgâne. Ce sunt de origine cu adevărat creştine sunt colindele, care constituie o parte foarte importantă din festivităţiile Crăciunului românesc. Colindele sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la Naşterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii, copiii - câte trei, ca cei trei magi - merg din casă în casă cântând colindul "Steaua sus răsare...", purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul "Bună dimineaţa la Moş Ajun!", casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii. Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Aceste tradiţii au căpătat la noi anumite caracteristici? Tradiţia din ţara noastră cere ca cei mici să meargă din casă în casă, cântând cântece de stea şi recitând poezii, pe toată perioada Crăciunului. Liderul cară cu el o stea din lemn, acoperită cu staniol şi decorată cu clopoţei şi panglici colorate. O icoană a Naşterii Domnului este lipită în centru stelei şi întreaga creaţie este ataşată de o coadă de mătură sau de un băţ puternic. Obiceiul colindatului a înglobat în el nu numai cântec şi gest ritual, ci şi numeroase mesaje şi simboluri ale unei străvechi spiritualităţi româneşti. În Ajunul Crăciunului, pe înserat, în toate satele din ţară începe colindatul. În Maramureş, cei care colindă sunt oameni în toată firea. Obiceiul este să treacă pe la fiecare casă, iar apoi, cu tot cu gazdele care i-au omenit, să continue colindatul. Postul Crăciunului ia sfârşit şi fiecare se poate bucura de mâncărurile rituale: preparatele din porc, sarmalele, colacii şi cozonacii, prăjiturile şi vinul. Cele trei zile de sărbătoare ale Crăciunului aduc linişte şi pace în case. Pe de altă parte, Pomul de Crăciun, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, decorat cu globuri în care se reflectă lumina scânteietoare a lumânărilor sau a instalaţiei electrice, nu a fost dintotdeauna împodobit astfel. Deşi în Europa originea sa precreştină nu mai e contestată de nimeni, părerile rămân totuşi înpărţite: unii văd în el o reprezentare a "arborelui lumii", alţii îl consideră o referire directă la "arborele Paradisului", împodobit cu mere de un roşu aprins, care amintesc de păcatele comise de primii oameni, înainte de alungarea lor din Rai. Până în sec. al XV-lea, crenguţele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia Crăciunului, ca şi darurile care le făceau oamenii unii altora, erau considerate tradiţii păgâne. Dar nu peste multă vreme în locul acestora va fi folosit un arbore întreg. Conform documentelor, în 1605, la Strasbourg a fost înălţat primul pom de Crăciun într-o piaţă publică. Nu avea încă lumânări şi era împodobit cu mere roşii. În 1611, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesien împodobea primul brad aşa cum îl cunoaştem noi astăzi. La noi, obiceiul a pătruns odată cu influenţa germană, când primii studentţi români au început să meargă la studii la universităţile din Berlin sau Viena, şi la curtea regală a dinastiei Hohenzollern, sosită în Ţările Române în 1866 unde prinţii şi prinţesele au început să împodobească bradul, obiceiul fiind imediat imitat de protipendada bucureşteană. Cântecul german de Crăciun "O Tannenbaum" a devenit în limba română "O brad frumos", iar obiceiul împodobirii bradului pătrunde astfel în toate casele românilor.