Răspunsuri duhovniceşti: Turistul nu simte bucuria pelerinului

Părinte, în zilele noastre este o virtute să fii pelerin? Este pelerinul un turist?

Pelerinajul, o virtute? Sensul de virtute este diferit din punct de vedere teologic. Pelerinajul nu este o virtute în sine, însă în mod clar este un mod de cultivare a virtuţilor creştine. Fiecare persoană este condusă de credinţă pe căile sale de pelerin, are sufletul mişcat de dragoste şi animat de nădejdea întâlnirii cu harul lui Dumnezeu, în acel loc binecuvântat. Pelerinajul este un act sacru şi unul cultural în egală măsură, este o împlinire a căutărilor personale. Pelerinul este un virtuos. Este o diferenţă fundamentală între turistul de ocazie şi pelerin. Dotat cu aparatul de fotografiat pentru a se imortaliza ca personaj principal într-un spaţiu, cu o atitudine lejeră, cu un aer uneori desacralizat, turistul nu simte bucuria pelerinului. Pelerinul face sacrificii, îşi exercită virtutea răbdării, se pregăteşte îndelung, practic ştie de ce se află acolo. Nu e doar o încercare de a avea un peisaj cât mai divers într-o călătorie cu multe obiective şi tentaţii. Este într-o frământare sufletească, într-o căutare profundă. De ce sunt mulţi credincioşi dornici să facă pelerinaje, să meargă cât mai des la locuri cu moaşte şi icoane foarte cunoscute? Este o binecuvântare a sufletului să ai dorinţa de a fi pelerin. Cei care îşi doresc să facă pelerinaje trebuie sprijiniţi, iar Biserica dispune acum de mijloacele necesare pentru a-i informa şi călăuzi. Setea lor trebuie potolită. Sunt purtători de gânduri bune ai întregii comunităţi către locurile sfinte respective şi aducători ai binecuvântării de acolo. Rugăciunea lor la locurile de pelerinaj nu este una limitată la propria persoană, ci la apropiaţi şi la comunitate. Adesea aduc acatiste, pomelnice de la cei care nu pot merge în pelerinaj, dar şi-ar dori. Pelerinii sunt mesagerii lor, sunt rugători şi pentru ei. Pelerinii trebuie cinstiţi pentru dorinţa lor de a întreprinde călătorii sfinte, binecuvântate călătorii în care sufletul îşi primeşte partea sa, mintea de asemenea, şi ochiul se bucură, în egală măsură, de prilejul descoperirii minunilor naturale create de Dumnezeu sau a realizărilor sinergice, în cooperare, ale omului cu divinitatea. Frecvenţa, repetabilitatea sunt fireşti. Pelerinul nu suferă de nevoia schimbării peisajului asemenea turistului. El devine de-al locului, sfinţii îi devin gazde, prieteni dragi care-l aşteaptă. Cine stă indiferent atunci când ştie că prietenul îl aşteaptă? Pelerinul se întâlneşte cu privirea sfântului din icoană, cu sfintele sale moaşte, îi cere sfatul, îşi spune păsul, îi cere ajutorul şi mijlocirea în faţa lui Dumnezeu. De aceea, repetabilitatea pelerinajului este firească. Pelerinul nu are nevoie de reînnoiri peisagistice, ci de reînnoiri sufleteşti. El nu are nevoie de confortul unui hotel mai nou, ci de "confortul" interior, binecuvântat de întâlnirea cu scumpul său prieten, sfântul, cu Tatăl Ceresc la El acasă. Există o hartă a locurilor de pelerinaj. Opţiunea pelerinilor nu este una canalizată de vreo campanie mediatică, aşa cum se întâmplă în cazul activităţilor turistice. Trasarea opţiunilor ţine de sensibilitatea interioară a pelerinului, de locul unde sufletul şi căutările sale se regăsesc.