Recunoştinţa tâlharului de pe cruce

Atunci când Mântuitorul a fost răstignit pe Cruce, împreună cu El au mai primit aceeaşi osândă şi doi tâlhari. Precum ştim, unul dintre ei L-a recunoscut drept Dumnezeu adevărat, iar celălalt L-a hulit.

Desigur, acest eveniment a beneficiat de o excelentă interpretare literară în scrierile Sfântului Efrem Sirul, care l-a îmbogăţit cu un discurs imaginar petrecut între tâlharul cel bun şi îngerul care păzea poarta Raiului. În schimb, Sfântul Maxim Mărturisitorul a preferat o interpretare alegorică, văzând în cei doi tâlhari două tipuri diferite de oameni separaţi de propria alegere. "De te răstigneşti împreună ca un tâlhar, cunoaşte pe Dumnezeu ca un recunoscător" În opera sa intitulată Ambigua, Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuieşte diferite pasaje considerate grele din operele Sfinţilor Părinţi. Cu privire la aceste eveniment, el face referire la cuvintele Sfântului Grigore de Nazians: "De te răstigneşti împreună ca un tâlhar, cunoaşte pe Dumnezeu ca un recunoscător" (Cuvântare la Paşti, cap. 24, P.G. vol. 36, col. 656 apud Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 473). Cu privire la această scurtă frază, Sfântul Maxim Mărturisitorul oferă un comentariu cuprinzător, interpretând-o în mai multe feluri. Nu ne vom referi la toate interpretările sale, deoarece ele cer o discuţie mai vastă. Ne vom opri în primul rând asupra cuvintelor legate de tâlharul recunoscător. "Este tâlhar recunoscător, ce se răstigneşte împreună cu Hristos, tot omul ce suferă chinuri pentru păcate, ca un vinovat, tot omul care pătimeşte împreună cu Cuvântul, Care pătimeşte pentru el, şi suferă cu mulţumire şi cunoaşte pe Cuvântul, Care, potrivit proniei dreptei judecăţi, e împreună cu el. E tot omul care mărturiseşte cauza pentru care pătimeşte şi cere ca - aşa cum Cuvântul, nevinovat fiind, participă la patima lui - aşa să-i transmită Cuvântul prin Sine însuşi lui, nevrednicului, fericirea proprie şi mortificarea silită pe care i-o va socoti virtute, din pricina recunoştinţei, când înţeleptele văluri ale proniei purtate de Cuvântul vor lua sfârşit şi se va arăta lumina neapropiată a Împărăţiei" (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 473). Omul care îşi acceptă crucea şi se consideră vinovat pentru chinurile produse de propriile păcate se aseamănă tâlharului cel bun. El va fi mereu alături de Hristos şi va recunoaşte ajutorul pe care El ni-l oferă chiar şi în cele mai grele clipe. Necazul nu ne separă de Dumnezeu, ci ne uneşte mai mult cu El. Prin necaz ne asumăm şi noi asemănarea suferinţelor îndurate de Hristos, bineînţeles la o scală mult mai mică. Îndurarea acestor necazuri şi recunoaşterea păcatelor care le-au cauzat ne fac să Îl vedem tot mai mult pe Hristos crescând în inimile noastre. Chiar dacă suferim multe chinuri pentru propriile păcate, recunoştinţa noastră faţă de Hristos ne poate aduce chiar o răsplată. Deşi este drept să primim suferinţe pentru propriile fapte rele, Hristos ne dă răsplată pentru smerenia noastră. De altfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul completează comentariul său prin următoarele: "Astfel, mortificarea din constrângere a mădularelor trupului, suferită de el pentru păcate, i se schimbă, prin mulţumire recunoscătoare, în virtute, datorită primirii ei de bunăvoie. Prin aceasta, dezlegându-se de multele datorii ale păcatelor, intră cu dreptate împreună cu Cuvântul în ţara cunoştinţei, adică în Rai, în care, ajungând, va cunoaşte cauza osândirii şi a relei pătimiri în care suntem ţinuţi" (Ambigua, p. 473). Deseori, nu cunoaştem cauza suferinţelor noastre, lucru care ne face să simţim o durere şi mai adâncă. Suferinţa fără motiv este cel mai greu de îndurat dintre toate. Cu toate acestea, odată trecuţi la cele veşnice observăm că nici un chin îndurat aici nu este lipsit de folos. Acolo ni se descoperă, din mila lui Dumnezeu, răsplata pentru necazurile noastre şi înţelegem că am fost supuşi lor tocmai pentru a fi miluiţi mai mult. Răutatea tâlharului nerecunoscător În mod evident, cel care se va opune necazurilor petrecute pentru propriile păcate şi patimi se va transforma în tâlharul nemulţumit şi hulitor. "Iar tâlhar nerecunoscător este cel ce pătimeşte pentru păcate ca un vinovat şi nu cunoaşte, din pricina răutăţii voinţei, pe Cuvântul dreptăţii, Care din iubire de oameni pătimeşte fără vină împreună cu el, ci respinge cu hulă cuvântul judecăţii, rânduit lui cu dreptate, potrivit proniei; e cel ce, fiindcă nu a cunoscut pe Cuvântul împreună-osândit cu el şi supus necinstirii, după propria voie, şi n-a cerut iertare de greşelile sale, e lăsat în afară de Împărăţie, neprimind nici o făgăduinţă de la Cuvântul că o va dobândi pe aceasta" (Ambigua, p. 474). Întristarea cea mai mare pentru cei care sunt asemenea tâlharului hulitor este cauzată de excluderea din Împărăţia cerurilor şi trimiterea lor alături de demoni în iad. Cauza acestui comportament neloial faţă de Dumnezeu stă în "răutatea voinţei" în opinia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Desigur, această "răutate a voinţei" se naşte atât din aplecările spre impulsurile păcătoase ale gândurilor, cât şi din păcatele transformate în obişnuinţe, adică în patimi. Oamenii nu îşi mai recunosc propriile greşeli care i-au adus în faţa suferinţelor dificile şi Îl consideră pe Dumnezeu despotic şi nemilos faţă de ei. O tâlcuire mai profundă Desigur, există şi alte tâlcuiri mai profunde oferite de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Astfel, cu privire la partea pozitivă a evenimentului, el afirmă: "Tâlhar recunoscător este cel ce s-a învrednicit să se răstignească împreună cu Hristos prin omorârea desăvârşită şi totală a patimilor şi prin aceasta este împreună-răstignit la dreapta Lui, adică străbate toată virtutea cu raţiune şi cunoştinţă şi îşi păstrează viaţa fără sminteală pentru toţi oamenii şi nu are nici o mişcare care se abate, din pricina asprimii, de la blândeţea cuvântului" (Ambigua, pp. 466-477). Prin urmare, sfinţii înşişi pot fi consideraţi drept tâlhari recunoscători, pentru că intră în Rai prin depărtarea de toată patima şi păcatul. Ei străbat lungul drum al dobândirii virtuţilor cu raţiune şi cunoştinţă. Raţiunea se referă aici la discernământul adânc şi necesar pe care fiecare trebuie să îl aibă în lucrarea virtuţilor, pe când cunoştinţa se referă la recunoaşterea ajutorului dat de Hristos în acest sens în fiecare eveniment al vieţii noastre. De asemenea, omul desăvârşit nu dă pricini de sminteală celorlalţi, ci păstrează o viaţă curată şi bună, având grijă să nu lase mânia sau pofta să îl copleşească. Din păcate, însă, rămân destui oameni care se apropie de chipul celui rău. "Iar tâlhar nerecunoscător este cel care - pentru slavă sau pentru venituri mai grase, în chip viclean, prin moravuri (moduri) aparente - stimulează viaţa virtuoasă şi foloseşte faţă de cei din afară (străini) unicul şi singurul cuvânt de linguşire, în loc de orice virtute şi cunoştinţă, iar faţă de cei apropiaţi este cu rea voinţă şi gânduri ascunse" (Ambigua, p. 477). Sunt suficiente persoane care doresc doar averi sau slava deşartă şi făţărnicesc chipul adevăratei sfinţenii pentru a le obţine. Sfântul Maxim explică aici că aceştia se comportă linguşitor faţă de cei care nu îi cunosc, dar aspru şi viclean cu cunoscuţii lor, arătând prin aceasta modul lor greşit de a se raporta la ceilalţi. Drept urmare, Sfântul recomandă în continuare să răspundem celor care comportă astfel şi să încercăm să le aducem în faţă chipurile adevăratei virtuţi. "Acestuia trebuie să i se astupe gura cu cuminţenie, ca unuia care huleşte căile lui Dumnezeu. Căci, îndemnat de cel ce-l mustră, va înceta poate să bârfească prin purtarea sa pe Cuvântul, cum s-a întâmplat cu tâlharul de pe cruce care a hulit cu cutezanţă. Fiindcă cel ce nu răspunde celui ce l-a mustrat are tăcerea ca semn al primirii cuvântului spus" (Ambigua, p. 477). În încheiere putem spune doar că evenimentul petrecut pe Golgota nu trebuie redus doar la centralitatea Răstignirii Mântuitorului. Desigur, de aici izvorăsc toate celelalte înţelesuri, dar şi detaliile amintite cu privire la el conţin tâlcuiri profunde care sunt uşor trecute cu vederea. Cine ar fi crezut că întreaga umanitate poate fi reprezentată prin chipul a doi tâlhari? Şi iată, totuşi, că se poate...