Religia şi ştiinţa în căutarea lui Dumnezeu

Privite din punct de vedere intelectual, religia şi ştiinţa sunt, în principiu, rude apropiate. În primul rând, pentru că ambele sunt în căutarea unei credinţe motivate şi argumentate. Nici una dintre ele nu se ocupă doar de fapte sau doar de opinii. Atât una, cât şi cealaltă reprezintă o expresie a uriaşei strădanii omeneşti de a înţelege.

Aceasta nu înseamnă că între cele două n-ar exista deosebiri. Una dintre cele mai importante dintre ele este aceea că ştiinţa se ocupă preponderent de o lume fizică, aflată la îndemâna noastră pentru a fi fragmentată, analizată şi evaluată după cum dorim. În concluzie, ştiinţa are posibilitatea supunerii lucrurilor testului experimental, folosindu-se de instrumente şi tehnologii dintre cele mai sofisticate. Nu acelaşi lucru se poate afirma, însă, despre religie, care nu dispune de instrumente similare pentru a-L introduce pe Dumnezeu sub microscop, într-un laborator, şi a-L studia. Dumnezeu nu Se află la dispoziţia noastră în felul în care materia şi lumea materială se află la dispoziţia ştiinţei: "Să nu ispitiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru" (Deuteronom 6, 16). Este foarte adevărat, există şi ramuri ale ştiinţei care nu se lasă testate. Amintim în acest sens, de pildă, cosmologia şi biologia evoluţionistă. Întrucât nu există mai multe universuri în funcţie de care să ne verificăm ideile, trebuie să ne concentrăm atenţia şi să înţelegem cât mai bine unica lume a cărei istorie ne este doar parţial cunoscută. De asemenea, nu putem repeta evoluţia vieţii pentru a ne da seama în ce fel s-ar fi putut schimba lucrurile dacă împrejurările ar fi fost altele. Aşa încât aceste ştiinţe istorice ne pot ajuta doar să găsim cea mai satisfăcătoare explicaţie a dovezilor limitate şi oarecum fragmentare pe care le avem la dispoziţie. Dincolo de acest aspect, totuşi, ele ne pot ajuta să pătrundem cât mai profund în miezul problemelor. Şi din acest punct de vedere, ele sunt cele mai apropiate "rubedenii ştiinţifice ale teologiei" (vezi John Polkinghorne, Quarci, haos şi creştinism. Întrebări pentru ştiinţă şi religie, trad. rom. Bucureşti, 2006, p. 23). De asemenea, o altă deosebire majoră între cunoaşterea ştiinţifică şi cea religioasă o reprezintă consecinţele pe care le au cele două asupra noastră. Credinţa omului de ştiinţă, de pildă, în quarci şi gluoni îl satisface din perspectivă intelectuală, dar nu îi afectează viaţa în mod radical. Pe de altă parte, Dumnezeu nu există doar pentru a satisface curiozitatea unuia sau altuia. Întâlnirea cu El presupune atât chemarea la ascultare, cât şi iluminarea minţii. De altfel, cunoaşterea religioasă are un impact cu mult mai mare decât cunoaşterea ştiinţifică. Ea nu numai că cere o atenţie sporită faţă de adevăr, dar invită în acelaşi timp şi la un angajament hotărât faţă de adevărul descoperit (ibidem). În general, majoritatea "pionierilor" ştiinţei moderne au fost oameni religioşi. Deşi au intrat uneori în conflict cu Biserica, cum ar fi cazul lui Galileo Galilei, sau au dovedit o gândire nu tocmai ortodoxă, în cazul lui Isaac Newton, religia era totuşi importantă pentru ei. Le făcea mare plăcere să afirme că Dumnezeu a scris pentru oameni şi instruirea lor două cărţi fundamentale: Sfânta Scriptură şi cartea naturii. Datoria omului în general şi a omului de ştiinţă în special este de a le descifra pe amândouă, dacă vor să înţeleagă cu adevărat care este sensul existenţei lumii. John Polkinghorne, teolog şi om de ştiinţă de la Cambridge, subliniază că el nu poate afirma că "ştiinţa funcţionează" şi, în consecinţă, "Dumnezeu există". De altfel, el este convins că cineva nu poate demonstra că Dumnezeu există sau că nu există, întrucât dezbaterea în cauză pe această temă e mult prea profundă "pentru o simplă dovadă". Ceea ce crede el este că existenţa Creatorului poate explica de ce lumea este atât de profund inteligibilă şi nu găseşte nici o explicaţie "măcar pe jumătate la fel de bună" (ibidem, p. 36). Încercând să formuleze şi să răspundă la întrebări precum: "De ce putem face, la urma urmelor, ştiinţă?" sau "De ce este universul atât de special?", acelaşi Polkinghorne consideră că a mai făcut, în fapt, un pas în direcţia credinţei religioase. Răspunsul pe care l-a găsit sugerează că, într-adevăr, există Cineva acolo sus, există un Dumnezeu Creator. El continuă să susţină că aceasta nu este o dovadă, dar crede că nu există multe lucruri cu adevărat importante care pot fi stabilite în acest mod logic şi necesar. Există, de altfel, mulţi oameni de ştiinţă, cum ar fi Paul Davies şi Fred Hoyle, care realmente nu au nici o înclinaţie spre credinţa religioasă tradiţională, dar care sunt conştienţi, totuşi, că frumuseţea raţională şi echilibrul lumii sugerează clar existenţa unei inteligenţe dincolo de ea.