Rugăciunea, calea regăsirii lui Dumnezeu și a sinelui

Postul cel Mare ne ajută să ne analizăm mai atent sufletul, să-L căutăm pe Dumnezeu și să sporim în rugăciunea de fiecare zi. Asceza naște rugăciune sinceră și privirea smerită către Dumnezeu, Dătătorul a toate. Că este acasă, în Biserică, sau la serviciu, rugăciunea însoțită de post și milostenie este mai puternică, mai înaltă, mai curată. Înțelepciunea plină de Duh Sfânt a Părinților Bisericii a presărat pe suișul duhovnicesc al Postului Mare, ca pe niște flori rare și înmiresmate, viețile paradigmatice ale unor mari sfinți de la care putem deprinde tainele apropierii de Dumnezeu prin rugăciune neîncetată.

Una dintre perso­nalitățile filocalice care ne însoțesc tainic pe drumul ascezei Postului Mare este Sfântul Grigorie Palama, cel mai reprezentativ teolog al Bisericii Ortodoxe din secolul al XIV-lea. Despre acest genial sistematizator al moștenirii duhovnicești a Sfinților Părinți, descris în textele liturgice ca „fiu al dumne­zeieștii și neînseratei lumini și trâmbiță în chip armonios strălucitoare a teologiei”, părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Atât de mult s-a impregnat Răsăritul creștin de caracteristicile doctrinei Sfântului Grigorie Palama, încât astăzi nu putem afirma mai nimic de profunzime despre Ortodoxie fără să ținem seama de întreaga viziune a acestui mare geniu teologic al Bisericii Răsăritene”.

Descoperirea târzie a unui tezaur neprețuit

Din păcate, scrierile acestui sfânt de referință în istoria teologiei au fost ignorate și chiar desconsiderate în Apus secole de-a rândul. Ele au rămas cumva în umbră și în teologia ortodoxă din secolele XVII-XIX, din cauza puternicei influențe a gândirii scolastice apusene, ale cărei urme se pot găsi și în manualele de teologie ortodoxă mai vechi.

Repunerea în prim plan a gândirii Sfântului Grigorie Palama în teologia ortodoxă interna­țională a avut loc odată cu începutul secolului XX. Prin anii 1929-1930, după susținerea tezei de doctorat în țară, părintele Dumitru Stăniloae, la doar 26 de ani, se afla în bibliotecile din Berlin, apoi la Paris și Istanbul, în căutarea manuscriselor operei Sfântului Grigorie Palama, cercetările sale materializându-se în lucrarea Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, apărută la Sibiu în 1938. După acești primi pași românești, cercetarea științifică a operei palamite a fost continuată și dezvoltată în Franța, de părintele Jean Meyendorff, teolog ortodox francez, ai cărui părinți proveneau din valul de emigranți ruși stabiliți la Paris. Acesta se va apleca încă din timpul studiilor sale doctorale asupra operei marelui sfânt isihast, teza sa, apărută la Paris în 1959, propunând o introducere în viața și gândirea acestui stâlp al Ortodoxiei. Teologul grec Georgios Mantzaridis va prelua apoi ștafeta preocupării științifice asupra corpusului palamit, publicând în 1984 o monografie dedicată îndumnezeirii omului în scrierile Sfântului Grigorie Palama. Grație acestor trei mari personalități ale teologiei ortodoxe moderne, gândirea celui care a fost numit odinioară „Noul Hrisostom” a revenit în prim plan, viziunea ilustrului ascet fiind de acum promovată atât în manualele studenților teologi, cât și în literatura duhovnicească adresată monahilor și creștinilor din parohii.

„Luminează-mi întunericul!”

Deși prin intermediul unor scrieri de cele mai multe ori ocazionale, care, în plus, vădesc nu de puține ori un caracter polemic, Sfântul Grigorie Palama ne lasă însă moștenire o admirabilă sinteză a întregii Tradiții răsăritene. Discursul său teologic propo­văduiește calea experienței directe a luminii dumnezeiești și apropierea de Dumnezeu bazată nu pe experiența dată de simțuri sau de puterile rațiunii, ci mai degrabă pe o intuiție lăuntrică, șlefuită și maturizată prin asceză asiduă și invocare neîncetată a numelui Dumnezeului Întrupat.

Sfântul Grigorie Palama se naște în anul 1296 la Constantinopol, în familia binecre­dincioșilor Constantin și Kali, părinții cucernici a cinci copii: Grigorie, Macarie, Teodosie, Epiharis și Teodota. Rămas orfan de tată la doar 7 ani, tânărul Grigorie va primi o educație aleasă în palatul împăratului Andronic II Paleologul, care-l avusese ca senator și consilier apropiat pe tatăl său. Pentru a reține mai ușor lecțiile, Sfântul Grigorie Palama nu începea niciodată să studieze fără să-și facă un mic canon ce cuprindea trei metanii și o rugăciune către Maica Domnului. Mai târziu, când se va retrage în Muntele Athos, el va aprofunda această proximitate duhovnicească față de Maica Domnului, adresându-i adesea rugăciunea: „Luminează-mi întunericul!”
Încă de la vârsta de 20 de ani, Sfântul Grigorie și-a asumat o viață ascetică, șlefuindu-și ființa prin studiul asiduu al scrierilor ascetice ale Sfinților Părinți, printr-un post extrem de aspru, o modestie în ceea ce privea hainele și restricții severe față de somn.

Ajuns în Athos, Sfântul Grigorie va face ucenicie pe lângă mai mulți părinți cu viață îmbunătățită, învățând de la ei cele mai adânci taine ale vieții duhovnicești prin experiența rugăciunii inimii. Începând înainte de Sinodul din 1341 și până către sfârșitul vieții, Sfântul Grigorie Palama va lupta succesiv contra rătăcirilor dogmatice ale călugărului Varlaam din Calabria, ale lui Akindin și ale lui Nichifor Gregoras, în timpul vieții sale fiind surghiunit, închis câțiva ani în palatul imperial (mai 1343 - februarie 1347), căzând chiar și rob la turci către finalul vieții.

Sfântul Grigorie Palama este socotit teologul prin excelență al isihasmului, curentul ascetic axat pe rugăciunea inimii și contemplarea luminii dumnezeiești necreate. Împotrivindu-se celor care susțineau că lumina arătată ucenicilor Domnului pe Muntele Taborului este o lumină ce aparține lumii create și că rugăciunea lui Iisus este o practică de sorginte bogomilică, deci eretică, Sfântul Grigorie Palama subliniază în scrierile sale rolul rugăciunii neîncetate în vederea lui Dumnezeu prin contemplarea luminii dumnezeiești necreate.

Rugăciunea neîncetată, rod al postului și al ascezei

Rugăciunea, această „maică a cugetărilor preaînțelepte”, precum era numită în scrierile Sfântului Diadoh al Foticeii, este strâns legată în opera Sfântului Grigorie Palama de asceză și de post. Postul naște obișnuința iubirii poruncilor dumnezeiești, fiind oarecum „esența rugăciunii”, „calitatea” rugăciunii, precizează Sfântul Grigorie, citând pe Părinții din vechime.

Cel care vrea să se roage cu adevărat trebuie să lepede legătura cu lucrurile care se interpun între el și Dumnezeu, trebuie să se elibereze de pornirea păcătoasă a trupului și să nu mai fie rob al plăcerii. Pentru ca rugăciunea să sporească în sufletul lui, trebuie să facă în așa fel încât cugetarea la Dumnezeu să fie mai tare în interiorul lui decât mișcările rele ale patimilor din lumea gândurilor: „Până ce ne stăpânește împătimirea (de plăcere), nu putem gusta rugăciunea nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor și avem nevoie să simțim fizic numaidecât durerea postului, a privegherii și a altora ca acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a trupului și gândurile care mișcă patimile animalice se fac mai cumpătate și mai slabe”.

Sfântul Grigorie Palama reabilitează valoarea trupului în demersul ascetic, asigurându-ne că omul participă trup și suflet atât la păcat, cât și la virtute.

Orice păcat și orice virtute ajung să pervertească sau să transfigureze și trupul, nu doar sufletul. Precum plăcerea trupească înlănțuie atât trupul, cât și sufletul omului, nemailăsându-l să se înalţe la viața plăcută lui Dumnezeu, tot așa dulceața duhovnicească, rod al rugăciunii stăruitoare, înaripează către Domnul nu doar sufletul celui care se roagă, ci și trupul lui, făcându-l pe om cu adevărat duhovnicesc, împlinindu-se astfel în mod concret cuvintele evanghelice: „Cel ce se naște din Duh, duh este” (Ioan 3, 6). Îndumnezeirea omului prin har, chiar dacă se face prin intermediul sufletului, ea atinge concret și trupul, sfințindu-l și unindu-l cu lumina cea necreată a Dumnezeirii. Dovada acestui fapt, spune Sfântul Grigorie Palama, sunt moaștele făcătoare de minuni ale sfinților și negrăitele lucruri care se săvârșeșc în trupurile celor care au îmbrățișat pentru toată viața sfințita liniște sau isihie.

Practicând neîntrerupta rugăciune, omul ajunge să fie „împătimit” de virtute, căci nepătimirea, argumentează Sfântul Grigorie Palama, nu este omorârea laturii pătimitoare, ci transferarea ei de la cele mai rele la cele mai bune, scopul ultim al rugăciunii fiind să-l ridice pe om de pe pământ la cer și să-l înfățișeze înaintea lui Dumnezeu, Celui ce se află mai presus de toate.