Rugăciunea - „maica faptelor bune“

Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea.“ Nu spune aşa?

Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi dragostea. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât prin calea rugăciunii!

Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: „Când vei vedea pe cineva că te urăşte sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: «Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutăţile mele»“.

Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul: „Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el sau să-i ceri pedeapsă“, cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, ştiţi cum se roagă Biserica? Ea se roagă ca vrăjmaşii să se înţelepţească, să le fie iertate păcatele, să vină la cunoştinţa adevărului, să se facă blânzi şi să se întoarcă cu bine.

Aşa se roagă Biserica, căci ea niciodată nu vrea să facă rău nimănui. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască... Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica, nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.

De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte „maica tuturor faptelor bune“, pentru că ea aduce în sufletul nostru cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.

Auzi ce spune dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul - care a fost „vârful teologiei“ şi „bilanţul teologiei ortodoxe“ în secolul VI - în Filocalie şi în cartea lui numită „Ambigua“, cu care îl întrece în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi „Pasărea cerului“: „toate faptele bune îl ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea de aceea se cheamă «maica faptelor bune», că ea pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.“

Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar când ai pus clei, le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea.

Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: „Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El.“ Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.

Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima. (Arhim. Cleopa Ilie, Despre rugăciune)