Rugăciunile mai importante decât cuvintele

Oricât de frumoase și de atent așezate ar fi cuvintele evocatoare, se descoperă sărace și neputincioase înaintea tainei vieții și a morții. Pana scriitorului se oprește, iar sufletul simte că, dincolo de tot ceea ce ar mai putea rosti, îi rămâne rugăciunea.

Cei plecați din această lume continuă să trăiască în amintirea noastră, în lumina binelui pe care ni l‑au făcut, în urmele de bunătate lăsate de trecerea lor. Pentru cei care au cunoscut durerea despărțirii, rugăciunea este cea mai curată formă de iubire și cea mai profundă mărturisire a recunoștinței: dar pe care îl putem așeza înaintea lui Dumnezeu atunci când mâinile noastre nu le mai pot întâlni pe ale celor dragi, iar glasul nostru nu mai primește răspunsul cunoscut și așteptat.

Asemenea gânduri se îndreaptă către pomenirea Mihaelei Grădinariu din Râșca Sucevei și a tatălui său, profesorul și scriitorul Ioan Țicalo. Două suflete care au părăsit lumea la numai câteva ore distanță, lăsând în urmă durerea unei despărțiri pentru care inimile celor apropiați nu erau pregătite. Cei douăzeci și cinci de ani care le despărțeau vârstele nu au îndepărtat lumile lor lăuntrice. Dragostea dintre tată și fiică, aceeași chemare către cultură și educație, prețuirea cuvântului și a puterii sale de a forma suflete i‑au unit într‑un destin comun. Între ei s‑a țesut, de‑a lungul anilor, o legătură în care afecțiunea familiei s‑a întâlnit cu înrudirea adâncă a spiritului, iar darurile primite au rodit în slujirea oamenilor.

Plecarea neașteptată a unui tată scriitor și a fiicei sale, ea însăși înzestrată cu o rară măiestrie în mânuirea cuvintelor, ne așază din nou înaintea tulburătoarei fragilități omenești. Câtă simțire, câte gânduri şi făgăduințe încap într‑o viață și cât de puțin putem cuprinde din taina ei când încercăm să o adunăm într‑o pagină! Rămân cuvinte pe care am fi dorit să le mai auzim, întâlniri pe care le credeam încă posibile, mulțumiri a căror rostire am amânat‑o, încredințați că timpul va mai avea răbdare cu noi. În fața acestei taine, chiar și mărturisirile izvorâte din inimă își recunosc hotarul. Atunci, durerea își caută odihna în rugăciune, iar dorul se încredințează milostivirii lui Dumnezeu, cu smerenia celui care nu poate înțelege totul, dar nădăjduiește în iubirea Lui.

Scrisul își păstrează rostul său prețios, iar memoria are nevoie de mărturisire, de cuvintele care ocrotesc chipurile dragi de uitare și le apropie de cei care nu le‑au cunoscut.

Există o măsură a recunoștinței care nu încape într‑o pagină și nici chiar în multe pagini adunate laolaltă. Putem alcătui portrete luminoase, putem strânge amintiri, fapte și împliniri, putem încerca să deslușim înțelesul unei vieți și felul în care ea a rodit în existența celorlalți, cum sunt gândurile la Mihaela Grădinariu, căutând cuvinte care să păstreze frânturi din darul ei și din lumina întâlnirii cu sufletul său. Pe măsură ce amintirile se adună, neuitarea mai are de străbătut un drum, acela prin care cuvântul devine pomenire înaintea lui Dumnezeu.

Rugăciunea merge mai departe decât toate acestea. Trece dincolo de hotarul amintirii și se înalță către Domnul, purtând dorul și nădejdea celor rămași. În taina ei, recunoștința capătă adâncimea unei încredințări: îi așezăm pe cei iubiți în milostivirea Celui care le cunoaște întreaga viață, osteneala, suferințele și binele săvârșit, inclusiv pe acela rămas nevăzut de oameni. Iar când cuvintele lipsesc și condeiul nu găsește puterea de a continua, numele lor rămân în rugăciune, ca niște candele aprinse în așteptarea Învierii.

În învățătura Bisericii, rugăciunea este expresia iubirii care nu se stinge odată cu moartea, ci continuă să‑i poarte pe cei dragi înaintea lui Dumnezeu, în lumina nădejdii învierii. Ea este puntea tainică dintre cei care încă își străbat călătoria pământească și cei pe care îi încredințăm milostivirii Sale, legătura nevăzută prin care dorul se preface în mijlocire. Înaintea acestei taine, scrisul își descoperă adevărata măsură în smerenia cu care păstrează iubirea și îi mărturisește dăinuirea. Cuvântul se apropie cu sfială de pragul despărțirii, veghează asupra amintirilor și, atunci când înțelesurile îl depășesc, se preschimbă el însuși în rugăciune.

În zilele care au urmat vremelnicei despărțiri de Mihaela Grădinariu și de tatăl său, Ioan Țicalo, s‑au alcătuit portrete și evocări multe, s‑au evocat darul lor scriitoricesc, dăruirea pentru educație și prezența atât de rară și de prețioasă în viața comunității. Din mărturiile celor care i‑au cunoscut s‑au adunat, asemenea unor fire de lumină, chipurile a două vieți închinate cuvântului și formării sufletelor. Cei care au dăruit atât de mult semenilor merită să fie pomeniți cu recunoștință, iar binele săvârșit de ei se cuvine recunoscut și dus mai departe. În această aducere‑aminte se păstrează ceva din căldura întâlnirilor de odinioară și se deslușește răspunderea noastră de a nu lăsa să se piardă ceea ce am primit.

Dincolo de cuvintele așternute pe hârtie ori rostite cu emoție, simțeam însă că aveam de împlinit un drum: acela către locurile în care trăiseră, munciseră și unde, la capătul călătoriei pământești, trupurile lor fuseseră încredințate gliei strămoșești.

Neputând fi prezent la înmormântarea lor, am socotit că recunoștința mă chema să ajung la Râșca, să mă apropii de ținutul care le fusese casă și să rostesc o rugăciune la mormintele lor. Sunt drumuri pe care le facem purtând în suflet întâlnirile de altădată, cu o mulțumire nerostită până la capăt și cu dorința de a o așeza, în sfârșit, înaintea lui Dumnezeu. Mergem către locurile de odihnă ale celor pe care i‑am cunoscut ca să mărturisim, prin însăși prezența noastră, că nu i‑am uitat, că darurile lor nu s‑au risipit și că lumina trecerii lor continuă să se răsfrângă asupra vieților noastre.

Ținutul Râșcăi mi s‑a înfățișat într‑o frumusețe covârșitoare, învăluit în acea lumină inefabilă a toamnei. Anotimpul așezase peste locurile acelea culorile sale cele mai bogate: galbenul auriu al frunzelor, arămiul pădurilor, umbrele domoale care coborau peste coaste, în liniștea munților din preajmă. Privind această frumusețe, aveam simțământul că întreaga fire însoțea o despărțire al cărei înțeles ne rămânea încă ascuns. Pădurile, cerul și munții păreau să vorbească într‑o limbă veche, pe care inima o presimte, dar pe care mintea nu izbutește să o tâlcuiască pe deplin. În liniștea lor încăpea și durerea omului, fără ca frumusețea lumii să fie micșorată de ea.

M‑am gândit că natura are uneori darul de a da glas lucrurilor pe care noi nu reușim să le rostim. În culorile toamnei se întâlnesc tristețea și nădejdea, melancolia sfârșitului și făgăduința unei rodiri viitoare. Frunzele se desprind și se aștern pe pământ, în timp ce ramurile rămân, purtând în tăcere mugurii primăverii care va veni; sub încremenirea anotimpului rece, pământul își păstrează puterea de a rodi. Am primit această priveliște ca pe un îndemn de a privi mai adânc decât hotarul văzut al despărțirii. Omul plecat dintre noi lasă în urmă semințe, un cuvânt care ne‑a întărit, o pildă care ne‑a îndreptat pașii, o bunătate care ne‑a învățat să fim, la rândul nostru, mai buni. Ceea ce a sădit continuă să rodească în sufletele celorlalți, iar pe el îl încredințăm lui Dumnezeu, cu rugăciune și cu nădejdea vieții veșnice.

Mihaela Grădinariu și Ioan Țicalo au prețuit Biserica, Școala, copiii și comunitatea, regăsind în ele rosturi cărora merită să le închini puterile unei vieți. S‑au implicat în educarea celor tineri cu înțelegerea că fiecare suflet încredințat grijii noastre poartă o făgăduință care așteaptă să fie ocrotită și împlinită. Au știut că o comunitate, fie ea mare sau mică, se clădește prin instituții temeinice, prin ziduri care adăpostesc și prin cuvinte care îndrumă, dar își dobândește adevărata trăinicie prin dăruirea celor care își asumă răspunderea pentru ceilalți. Au slujit admirabil cultura și educația, au cultivat frumusețea cuvântului și au participat la viața duhovnicească a locurilor cărora le‑au aparținut, adăugând, prin osteneala lor, lumină în suflete și încredere în puterea binelui.

Ioan Țicalo a fost un profesor renumit, dintre acei dascăli pentru care școala devine locul întâlnirilor hotărâtoare cu sufletele tinere, aflate la vârsta întrebărilor și a începuturilor. Vreme îndelungată, viața sa a fost legată de școala din Râșca, de răspunderea formării și de răbdarea cu care un educator însoțește creșterea celor încredințați lui. În această slujire, cunoașterea și grija pentru om s‑au întâlnit, dând demnitate vocației sale. Totodată, scriitor apreciat, cu o operă bine structurată și cu o prezență în numeroase publicații, membru al Uniunii Scriitorilor din România, a dăruit cuvântului scris seriozitatea și statornicia unei preocupări de o viață. Catedra și pagina au fost două locuri ale aceleiași lucrări: cultivarea minții și a sensibilității, deschiderea omului către înțelesurile adânci ale existenței.

Mihaela Grădinariu a purtat mai departe iubirea pentru cuvânt, împletind‑o cu o apropiere caldă și lucrătoare de oameni. Legată de lumea scrisului, a impresionat îndeosebi prin felul în care preocupările sale căpătau chip în prezență, în inițiativă și în ajutorul concret oferit celor din jur. Este tulburător să asculți mărturiile celor pentru care s‑a ostenit, să descoperi cât bine poate rămâne în urma unui om și cât de adânc se poate așeza recunoștința în inimile celor atinși de bunătatea lui. Din cuvintele lor se conturează o viață atentă la nevoile comunității, gata să răspundă, să sprijine și să ducă mai departe ceea ce merita împlinit. Binele săvârșit fără așteptarea răsplății a lăsat în suflete urme pe care trecerea timpului nu le șterge cu ușurință.

Viața Mihaelei Grădinariu a ars pentru ceilalți, asemenea unei candele îngrijite cu răbdare chiar și atunci când vântul încercărilor îi amenință flacăra. Este greu de cuprins cu gândul cum a izbutit, printre atâtea greutăți și, mai ales, în anii de suferință, să păstreze atâta dragoste pentru școală și pentru ora de religie, pentru manifestările culturale și simpozioane, pentru vernisajele expozițiilor de pictură și fotografie, pentru întâlnirile în care oamenii se adunau în jurul frumosului. Toate făceau parte din însăși țesătura vieții sale, din felul în care înțelegea să fie prezentă și să dăruiască. Greu de înţeles cum găsea, în mijlocul propriilor încercări, răgazul lăuntric de a se gândi la ceilalți și cum păstra dorința de a‑i apropia de Biserică și de valorile spirituale. Suferința nu i‑a stins această chemare, iar stăruința ei ne lasă în fața unei mărturii pe care o privim cu respect și cu emoție.

În adâncul acestei statornicii se afla chemarea de a dărui, primită și împlinită zi de zi, cu prețul unei osteneli pe care numai Dumnezeu o cunoaște întreagă. Sunt oameni care, deși își poartă propriile dureri, găsesc în inimă loc pentru necazul, pentru nevoia și chiar pentru bucuria altuia. Prin ei înțelegem câtă putere poate avea iubirea când se face faptă și cât de mult poate susține viața unei comunități prezența unui singur om. Absența Mihaelei se va resimți în locurile pe care le însuflețea, în întâlnirile la care lua parte și în inițiativele cărora le dăruia timp, grijă și energie. O asemenea prezență nu poate fi înlocuită cu ușurință. Poate că, într‑o zi, Dumnezeu va trimite un om care să continue ceea ce a început și a împlinit ea cu atâta dragoste, deși pilda și măsura implicării sale vor rămâne greu de egalat. Până atunci, recunoștința își poate afla rodul în grija pentru binele lăsat, astfel încât ceea ce a crescut prin dăruirea ei să primească, prin mâinile altora, puterea de a înflori mai departe.

Am ajuns la mormântul Mihaelei Grădinariu și am înălțat o rugăciune, așezând înaintea lui Dumnezeu recunoștința și durerea pe care cuvintele nu izbutesc să le cuprindă. Am găsit multe flori, așa cum se cuvenea în zilele despărțirii, când dragostea celor rămași caută să mărturisească prin ceea ce poate dărui. În frumusețea lor fragilă se adunaseră gândurile celor care o cunoscuseră, mulțumirile nerostite până la capăt, dorul și întristarea. Florile aveau să se plece, cu vremea, către pământ, dar iubirea care le adusese acolo putea continua să rodească în rugăciune. Acesta rămâne darul cel mai de preț pe care i‑l putem aduce de acum înainte: pomenirea izvorâtă din inimă, încredințarea numelui și a sufletului ei milostivirii lui Dumnezeu.

În acele clipe, am mărturisit în gând și convingerea mea că Mihaelei i s‑ar fi cuvenit să‑și afle odihna în pământul natal al Râșcăi, acolo unde se adâncesc rădăcinile ei și ale mamei sale, Zenovia, și unde, alături de părinți, și‑a petrecut cea mai mare parte a vieții. Este, desigur, un gând personal, născut din simțământul că locurile natale păstrează într‑un chip aparte memoria celor care le‑au însuflețit. Îl așez ca pe o mărturisire a legăturii dintre om și ținutul în care a crescut. Printre casele cunoscute, de‑a lungul drumurilor străbătute de atâtea ori, în apropierea școlii și a bisericii, amintirea capătă firescul unei prezențe care însoțește viața comunității. Oamenii aparțin istoriei locului, iar epoca în care au trăit nu poate fi evocată deplin fără chipurile, osteneala și darurile lor.

La mormântul lui Ioan Țicalo, aflat la câțiva kilometri de cel al fiicei sale, la marginea cimitirului, am rostit o altă rugăciune. Acolo erau mai puține flori, însă frumusețea locului are aceeași putere de a opri gândul și de a‑l îndrepta către cele înalte. Priveliștea se deschidea către cer și către munți, către păduri și către casele din apropiere, într‑o liniște care îmbrățișa deopotrivă singurătatea mormântului și viața așezărilor dimprejur. Pentru amândoi, peisajul rostește aceeași poveste: aici au trăit oameni care au rămas aproape de oameni, care au muncit pentru semenii lor și și‑au așezat zilele în slujba celorlalți. Ceea ce au împlinit depășeşte cu mult hotarul interesului personal; din timpul, priceperea și puterile lor au făcut daruri care continuă să lucreze în viețile celor rămași.

Apropierea atât de tulburătoare a celor două despărțiri ne cheamă să privim cu mai multă luare‑aminte către ceea ce numim, uneori cu prea multă siguranță, „viața noastră”. Douăzeci și cinci de ani le despărțeau vârstele, însă moartea i‑a apropiat într‑un fel pe care nimeni nu l‑ar fi putut prevedea. În fața unei asemenea întâmplări, înțelegem cât de puțin stă timpul în puterea noastră și cât de prețioasă este ziua în care încă putem mulțumi și mângâia. Binele amânat poate rămâne neîmplinit, recunoștința nerostită poate deveni durere, iar cuvântul bun, păstrat pentru mai târziu, poate să nu‑și mai întâlnească ascultătorul. Nu știm câte zile ne sunt dăruite și nici când vom fi chemați să ne oprim din drum. De aceea, fiecare întâlnire poartă o răspundere tainică, iar fiecare prilej de a dărui merită primit cu inima trează.

Drumul meu prin ținuturile voievozilor și ale scriitorilor m‑a purtat și către mormântul Mariei Cucoșel, din satul Ciumulești, mama minunatului Episcop Gherasim Cucoșel Putneanul, trecut la cele veșnice în anul 2004. Ea se strămutase la cer în vremea în care fiul său era starețul Mănăstirii Putna. Pe crucea ridicată în amintirea ei se păstrează o însemnare în care am simțit adunate o lecție de teologie și una de bună‑cuviință, rostite cu simplitatea marilor adevăruri: „Făcut‑am acest mormânt, această cruce, pentru cea care mi‑a dat viață”. Cuvintele sunt semnate, în anul 1969, de arhimandritul Gherasim Cucoșel, starețul de atunci al Mănăstirii Putna. În această mărturisire scurtă încape întreaga recunoștință a unui fiu. Dincolo de vrednicii și slujiri, rămâne legătura cu mama, primită ca dar și păstrată ca datorie a inimii. Crucea îi veghează odihna și mărturisește, peste ani, că iubirea știe să îngenuncheze cu mulțumire înaintea tainei vieții primite.

Este o mărturie, în care se adună recunoștința unui fiu față de mama care i‑a dăruit viață. Adevărul unei asemenea mărturisiri se lasă înțeles prin limpezimea cuvintelor, prin dragostea care le susține dinlăuntru și le păstrează peste ani. O cruce și o inscripție săpată în piatră pot cuprinde ceea ce pagini întregi abia izbutesc să apropie: mulțumirea pentru viața primită, pentru grija neobosită, pentru răbdarea cu care o mamă însoțește devenirea copilului său. Ele ne amintesc că datoria față de părinți continuă și după plecarea lor din această lume, luând chipul rugăciunii, al pomenirii și al binelui săvârșit în numele lor. Memoria celor care ne‑au adus pe lume cere să fie păstrată mai ales prin fapte, printr‑o credincioșie a inimii care își află expresia firească în felul nostru de a trăi.

Prin mărturia iubirii fiului său, chipul Mariei Cucoșel dobândește o semnificație care depășește hotarul unei istorii de familie. El ne vorbește despre cinstirea părinților, despre legătura dintre generații și recunoștința care dăinuie dincolo de moarte. Într‑o lume în care uitarea se așază uneori grăbită, înainte ca durerea să fi fost trăită în toată adâncimea ei, asemenea mărturii ne cheamă să ne oprim și să ne aducem aminte. Să‑i pomenim pe cei care ne‑au crescut, pe cei care ne‑au sprijinit în ceasurile grele, pe cei care au făcut bine fără să ceară nimic în schimb. Există o înrudire tainică între mama care își crește copilul, profesorul care formează generații, scriitorul care dă glas sufletului unei comunități și oamenii care îi adună pe ceilalți în jurul Bisericii, în apropierea semenilor și în prețuirea simțămintelor curate. Pe fiecare dintre ei îl recunoaștem după puterea de a dărui ceva din sine pentru ca viața altuia să crească și să se lumineze.

Acești oameni lasă urme adânci, chiar dacă prea puțini se opresc să le vadă. Ceea ce au zidit în conștiințe continuă să lucreze în tăcere, dincolo de măsura în care știm noi să recunoaștem și să prețuim rodul ostenelilor. Rămân operele scrise, anii de slujire la catedră, îndrumările care au deschis drumuri și felul în care au înțeles să fie prezenți în lume. Rămâne pilda unor oameni care au iubit Biserica și Școala, au susținut copiii și au răspuns cu statornicie chemării culturii. Din darurile lor se inspiră, uneori fără să știe, și cei care vin mai târziu. Cuvintele rămân insuficiente înaintea unei asemenea bogății de viață; totuși, ele își păstrează rostul de mărturie ocrotind măcar câteva fărâme din ceea ce acești oameni ne‑au împărtășit cu atâta generozitate.

Cuvintele pot lumina o clipă și pot deschide o inimă către aducerea‑aminte, iar rugăciunea ne cheamă să rămânem înaintea tainei, încredințându‑I lui Dumnezeu pe cei pe care îi iubim. Avem datoria să ne rugăm pentru părinții noștri, pentru scriitorii, profesorii și iubitorii de frumos care au trecut pragul veșniciei, pentru mamele care și‑au crescut copiii cu răbdare și pentru toți cei care au sădit în suflete credință, cultură și iubire. Odată cu pomenirea lor, se cuvine să cerem și pentru noi înțelepciunea de a nu risipi timpul și puterea de a nu ne lăsa biruiți de indiferență.

Să învățăm a recunoaște binele câtă vreme îl avem aproape și să rostim mulțumirea câtă vreme cel căruia i‑o datorăm o mai poate auzi. Viața își descoperă măsura și în ceea ce dăruim: o zi poate deveni binecuvântare pentru altcineva printr‑o lecție de la catedră ori amvon, printr‑o carte, printr‑o pagină scrisă cu răspundere sau printr‑o rugăciune înălțată pentru aproapele nostru.

Toamna de la Râșca mi‑a lăsat în suflet înțelegerea că despărțirile, cu toată durerea lor, pot deschide și un timp al limpezirii lăuntrice, o chemare stăruitoare către recunoștință. În lumina blândă a acelor locuri, printre pădurile arămii și tăcerile cimitirelor, am simțit mai adânc răspunderea de a păstra și de a duce mai departe binele primit. Mihaela Grădinariu și Ioan Țicalo rămân în cărți, în amintiri, în mărturiile celor care i‑au întâlnit, în faptele lor și în îndemnul pe care ni‑l lasă prin întreaga lor viață. Nici mulțimea cuvintelor nu poate cuprinde toată durerea unei despărțiri, nici paginile adunate nu pot mărturisi pe deplin însemnătatea unui om. Rugăciunea însă poate strânge laolaltă nădejdea, dorul și săraca noastră recunoștință, așezându‑le înaintea Celui care cunoaște întreaga frumusețe și întreaga suferință a fiecărui suflet. Lui Îi încredințăm numele lor, rugându‑L să le dăruiască odihnă în lumina Sa, iar nouă, inimă trează pentru binele pe care încă îl mai putem săvârși.