Să dăm cât de mult, dacă voim să aflăm milă de la Dumnezeu

Un filosof francez creştin din secolul trecut, Ernest Hello, făcea următoarele afirmaţii: „Astăzi omul nu se iubeşte, deşi ar trebui să se iubească mult. Mă întrebaţi de ce? Pentru că el trebuie să-şi iubească aproapele, iar etalonul acestei iubiri este tocmai iubirea de sine. Căci aşa a poruncit Hristos: Să ne iubim aproapele ca pe noi înşine.

Dacă omul s-ar iubi, el ar urî tot ceea ce este contrar menirii, vocaţiei sale, nevoile sale adevărate, bucuriei şi luminii sale, ar urî păcatul. Drama care s-a petrecut în Paradis ar fi trebuit să stea permanent înaintea ochilor săi pentru ca alegerile prost făcute să nu se mai repete, iar oroarea faţă de cel care l-a împins în greşeală să nu fie dată uitării. Dacă omul s-ar iubi, ar trebui să respingă cu o repulsie tainică tot ceea ce se interpune între el şi Dumnezeu”.

Ei bine, aşa se prezintă lucrurile în zilele noastre. Dar dacă vom coborî în istorie, vom vedea că ele stăteau altfel în Orientul secolului al VII-lea după Hristos.  Ne aflăm în Cipru, în casa lui Epifanie, un conducător local de pe insula menţionată mai devreme.

Fiul acestuia, pe nume Ioan, în vârstă de 15 ani, are într-o noapte o descoperire. Pe când dormea i se arată o fecioară foarte frumoasă şi strălucitor îmbrăcată, având cunună de măslin pe capul ei. Stând aproape de patul lui, l-a lovit în coastă şi Ioan, deşteptându-se, a văzut-o pe ea nu în somn, ci aievea, înaintea lui. Iată cum a decurs întâlnirea dintre cei doi. „Am întrebat-o, spune Ioan, cine este şi cum a îndrăznit să intre la mine pe când eu dormeam. Iar ea, căutând spre mine cu ochi veseli şi cu faţa luminată, zâmbind a zis: Eu sunt fiica cea mare a Împăratului Ceresc, cea dintâi dintre fiicele Lui. Auzind acestea, Ioan s-a închinat ei. Iar ea a început a grăi către dânsul aşa: „Dacă mă vei face prietenă, eu îţi voi mijloci mult dar de la Împărat şi te voi duce înaintea Lui, pentru că nimeni nu are îndrăzneală la El mai mult decât mine. Eu L-am pogorât pe El din cer pe pământ şi L-am făcut a se îmbrăca cu trup omenesc”.

Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. Ioan s-a mirat de acea vedenie minunată şi cugetând în sine a spus: „Cu adevărat, milostenia mi s-a arătat mie în chip de fecioară, căci o mărturiseşte pe ea cununa de măslin de pe capul ei. Ba şi cuvintele pe care mi le-a grăit dovedesc asta fiindcă a zis: «Eu am pogorât pe Dumnezeu din cer pe pământ şi L-am făcut a Se întrupa»~. Pentru că Ziditorul, văzând pe om pierind, a dorit să-l izbăvească, nefiind îndemnat de nimic altceva, decât numai de milostivire. Şi plecând cerurile, S-a pogorât ca să miluiască făptura Sa. Deci, mai mult decât toate se cuvine a avea milostenie către aproapele nostru şi a da cât de mult, dacă voim să aflăm milă de la Dumnezeu.