„Să-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tămăduire şi curăţire“

Înainte de fiecare împărtăşire cu Sfintele Taine, de obicei în seara de dinainte, există obiceiul ca fiecare creştin să rostească atât canonul de rugăciune dedicat Sfintei Împărtăşanii, cât şi cele douăsprezece rugăciuni scrise de Sfinţii Părinţi pe această temă. Cele douăsprezece rugăciuni sunt atribuite în ordine sfinţilor Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Simeon Metafrastul, Ioan Damaschin şi Simeon Noul Teolog. În acest material, ne vom concentra atenţia asupra celor două rugăciuni atribuite Sfântului Vasile cel Mare.

Chiar dacă se spovedeşte înainte de a se împărtăşi, nici un creştin sau cleric nu se poate considera cu desăvârşire curat şi vrednic de a primi Trupul şi Sângele Domnului. Conştientizarea propriei păcătoşenii şi slăbiciuni în faţa patimilor are un caracter permanent. Aşadar, creştinii care consideră că, de vreme ce se împărtăşesc o dată pe an, o fac „cu vrednicie“ contrazic flagrant mărturisirea Sfântului Vasile cel Mare, care afirmă: „Însuţi Împărate, Cel ce eşti fără de moarte, primeşte şi pocăinţa mea, a păcătosului, şi pleacă urechea Ta spre mine şi ascultă graiurile mele, că am greşit, Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic a căuta spre înălţimea slavei Tale (s.n.)“ (Sfântul Vasile cel Mare, „Rugăciunea I“, în: „Rugăciuni înainte şi după Sfânta Împărtăşanie“, Alba Iulia, Ed. Epifania, 2007, p. 32). Aşadar, de vreme ce însuşi Sfântul Vasile cel Mare îşi declină vrednicia, este clar că nu sentimentul acesta de automulţumire trebuie să ne anime înainte de a primi Sfânta Împărtăşanie. Desigur, ne-am curăţit sufletul prin Spovedanie şi rugăciune, dar acest fapt nu trebuie să ne facă să credem că suntem perfecţi şi sfinţi. Însă nici nu trebuie să ne lăsăm cuprinşi de deznădejde şi să refuzăm să ne împărtăşim pe motivul nevredniciei noastre, pentru că, aşa cum spune în continuare tot Sfântul Vasile cel Mare: „Ci Tu, Doamne, fără răutate fiind, Îndelung-răbdător şi Mult-milostiv, nu m-ai dat pe mine să pier cu fărădelegile mele, în tot chipul aşteptând întoarcerea mea. Că Tu ai zis, Iubitorule de oameni, prin prorocul Tău: «Cu vrere nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu». Că nu vrei, Stăpâne, să pierzi făptura mâinilor Tale, nici nu voieşti pierderea oamenilor, «ci vrei ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vin㻓 (Sfântul Vasile cel Mare, „Rugăciunea I“, p. 33). Există creştini care aleg să nu se împărtăşească fără a avea păcate opritoare, ceea ce se dovedeşte a fi o acţiune iraţională. Aşadar, ca o concluzie la acest scurt preambul, afirmăm că trebuie să ne împărtăşim des, dar fiind conştienţi în acelaşi timp de slăbiciunea noastră în faţa păcatului şi a patimilor. Împărtăşirea nu trebuie făcută cu gândul că suntem vrednici, dar nici refuzată deoarece ne considerăm nevrednici fără a avea păcate opritoare de la aceasta. Aceasta este şi atitudinea rezumată de Sfântul Vasile cel Mare: „Ştiu, Doamne, că mă împărtăşesc cu nevrednicie cu Preacuratul Tău Trup şi Scump Sângele Tău, şi vinovat sunt, şi osândă mie însumi mănânc şi beau, neputându-mi da seama, precum se cuvine, de Trupul şi Sângele Tău, Hristoase, Dumnezeul meu. Ci îndrăznind spre îndurările Tale, mă apropii de Tine, Cel ce ai zis: «Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru dânsul»“ (Sfântul Vasile cel Mare, „Rugăciunea a VI-a“, în: „Rugăciuni înainte şi după Sfânta Împărtăşanie“, Alba Iulia, Ed. Epifania, 2007, pp. 44-45).

Roadele semănate în noi de Sfintele Taine

Sfântul Vasile cel Mare subliniază la un moment dat şi roadele pe care Sfânta Împărtăşanie le oferă celui care o primeşte, dar şi neajunsurile pe care le putem suferi dacă, în pofida recomandărilor duhovnicului, alegem să ne împărtăşim. Astfel, dacă avem păcate opritoare şi ne împărtăşim, riscăm să ajungem neputincioşi trupeşte şi sufleteşte: „Învaţă-mă să săvârşesc sfinţenie întru frica Ta, ca, întru curată mărturisirea cugetului meu, primind părticica Sfintelor Tale Taine, să mă unesc cu Sfântul Tău Trup şi Sânge şi să Te am pe Tine locuind şi petrecând întru mine împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Aşa, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, să nu-mi fie mie spre osândă împărtăşirea Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Tale Taine, nici să ajung neputincios cu sufletul şi cu trupul, împărtăşindu-mă cu nevrednicie“ (Sfântul Vasile cel Mare, „Rugăciunea I“, p. 34). Însă, dacă ne pregătim cum se cuvine pentru primirea Sfintelor Taine şi nu am săvârşit fapte care se oprească de la împărtăşire, atunci avem o serie de roade semnificative: „Dă-mi, până la suflarea mea cea mai de pe urmă, fără de osândă să primesc părticica Sfintelor Tale Taine, spre împărtăşirea cu Duhul Sfânt, ca merinde pentru viaţa de veci şi spre răspuns bine primit la înfricoşătorul Tău scaun de judecată, ca şi eu, dimpreună cu toţi aleşii Tăi, să fiu părtaş bunătăţilor Tale celor nestricăcioase, pe care le-ai gătit, Doamne, celor ce Te iubesc pe Tine, întru care eşti preaslăvit în vecii vecilor“ (Sfântul Vasile cel Mare, „Rugăciunea I“, pp. 34-35). Regăsim aici trei roade principale: primirea harului Sfântului Duh, pregătire potrivită pentru trecerea la cele veşnice („merinde pentru viaţa de veci“) şi primirea în Împărăţia cerurilor. Prin urmare, împărtăşirea cuviincioasă şi pregătită temeinic cu Sfintele Taine ne face să creştem duhovniceşte, să biruim moartea cu adevărat, fără a ne mai fi frică de aceasta şi ne face fii ai Împărăţiei cerurilor.

În cea de-a doua rugăciune, Sfântul Vasile cel Mare „înmulţeşte“ roadele primirii Sfintei Împărtăşanii: „Deci, milostiveşte-Te, Doamne, şi nu mă pedepsi pe mine, păcătosul, ci fă cu mine după mila Ta. Şi să-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tămăduire şi curăţire, spre luminare şi pază, spre mântuirea şi sfinţirea sufletului şi a trupului; spre izgonirea a toată nălucirea, a faptei celei rele şi a lucrării diavoleşti, care se lucrează cu gândul întru mădularele mele, spre îndrăznirea şi dragostea cea către Tine, spre îndreptarea şi întărirea vieţii, spre înmulţirea faptei celei bune şi a desăvârşirii, spre plinirea poruncilor şi spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, ca merinde pentru viaţa de veci şi spre răspuns bineprimit la înfricoşătorul Tău tron de judecată, iar nu spre certare sau spre osândă“ (Sfântul Vasile cel Mare, „Rugăciunea a VI-a“, p. 45). În plus faţă de cele amintite mai sus, regăsim aici protecţia faţă de atacurile demonice, dar şi creşterea puterii de a săvârşi fapte bune şi de a împlini poruncile Domnului din Sfânta Scriptură. Astfel, Sfânta Împărtăşanie este cel mai bun medicament împotriva patimilor şi a ispitelor, dar şi principalul ajutor în împlinirea celor cerute de Domnul de la noi. Însă, de vreme ce noi refuzăm acest ajutor chiar dacă îl putem primi - de vreme ce nu suntem opriţi - oferind pretextul (slab) al unei nevrednicii pe care nu o putem transforma în vrednicie orice am face, atunci de ce ne mirăm că nu facem nici un progres duhovnicesc?