Sadoveanu, luptător în Războiul de Reîntregire
Bogata operă sadoveniană dedicată primei conflagraţii mondiale s-a născut din propriile sale trăiri pe câmpul de luptă, fie cu arma în mână, fie cu cealaltă „armă” mobilizatoare: nemincinosul condei al temerarului corespondent de război. Prin cugetările şi graiul personajelor din scrierile sale multe, Mihail Sadoveanu îşi expune propriile convingeri: sacrificiul pentru unitatea neamului, pentru pământul românesc, pentru apărarea valorilor spirituale şi culturale reprezintă jertfa supremă, materializarea datoriei de onoare a fiecărui român zămislit pe aceste meleaguri.
Anul Centenar ne îndeamnă să descoperim valenţe neştiute, chiar nebănuite ale multor români care, în felul lor, au slujit idealul naţional al unităţii şi Unirii. Dintre ei face parte şi romancierul Mihail Sadoveanu care, pe 19 octombrie 1961, îşi începea drumul către Veşnicie. Fire taciturnă, boemă, foarte puţini ni l-am putea imagina în ipostaza de soldat înrolat pe front.
La izbucnirea Primului Război Mondial, Sadoveanu, tânăr literat de 32 de ani, se află concentrat cu regimentul „16 Războieni”, întâi la Piatra Neamţ, unde duce o viaţă de cazarmă cu marşuri şi instrucţie. Trăise deja experienţa tranşeelor, participând la primul război balcanic 1912-1913, în Bulgaria, dramaticele momente imortalizându-le mai târziu în volumul 44 zile în Bulgaria. La începutul anului 1916 ajunge la Ciumuleşti şi Movileni, în apropiere de Paşcanii copilăriei; aici devine comandant al Companiei a III-a, participând efectiv la lupte pe front. Amintirea despre soldaţii din subordine este emoţionantă: „Erau fantastici oamenii mei, cu căciulile negre de campanie pe cap şi cu opincile umplute cu paie în picioare”. În octombrie 1916, Sadoveanu este chemat la Bucureşti spre a pune bazele unei publicaţii dedicate confraţilor de pe front, Gazeta ostaşilor. În aceeaşi trudă gazetărească menită să îmbărbăteze spiritual şi moral zecile de mii de români din tranşee s-a înscris şi înfiinţarea ziarului România, organ al apărării naţionale, apărut sub îndrumarea Marelui Cartier General. Timp de peste un an, Sadoveanu a publicat aici aproape zilnic. Minuţios corespondent de război, a redat ca nimeni altul încleştările armelor şi şuierul morţii acelor amărâte zile în cronici sau scurte povestiri evocatoare, ulterior adunându-le în volumul File însângerate. Prima conflagraţie mondială l-a inspirat şi în volumele Strada Lăpuşneanu, Frunze-n furtună şi Morminte.
Spre deosebire de alţi scriitori de război, care vedeau în „ospăţul morţii” doar mizerie, laşitate, foame, frig, Sadoveanu îşi populează cărţile cu mulţi eroi, îndeosebi din tagma ţăranilor, dar şi cu intelectuali care-şi asumau sacrificiul spre binele neamului lor. De exemplu, în Strada Lăpuşneanu întâlnim numeroşi oşteni: colonelul Chelariu, căpitanul Berceanu, colonelul Vidraşcu, locotenentul Adrian Plopeanul, cel din urmă fiind chiar eroul principal al cărţii. Autorul surprinde nu doar aspectul dramatic al morţii ce seceră vieţile atâtor confraţi, ci vede dincolo de aceste sacrificii o realitate mai profundă: dragostea de glie, însoţită de spiritul de jertfă. Dintre personaje se distinge în chip deosebit un ţăran, Avram Roşca, om simplu, plin de alese virtuţi având, peste toate, un admirabil simţ patriotic: „...dacă mă cheamă ţara, trebuie să vin, căci dacă o oştire străină tăbărăşte peste noi, trebuie să mergem la război, altfel nu avem nici un dram de onoare”.
Un alt soldat, Petrea Neguţ, moare cu ochii către Cer, lovit de ucigaşele gloanţe. În clipele agoniei Îl vede pe Mântuitorul Hristos, Care îi primeşte jertfa pentru pământul ce l-a hrănit pe el, pe familia lui, dar şi pe strămoşii aşezaţi sub brazda ţării.
În volumul Morminte, Sadoveanu ne propune un alt personaj, la fel de interesant. Este vorba de generalul Oraţiu Demetrian; după ce cade rănit într-un accident moare, nu înainte de a-şi încredinţa testamentul unuia dintre ginerii săi. Spre marea surprindere a familiei, opisul cuprindea, de fapt, o scurtă istorisire a neamului românesc, încheiată cu mărturii impresionante despre Războiul de Întregire la care participase. Defunctul luptător relata întâlnirea cu oameni simpli, dar plini de patriotism, dând chiar un exemplu: Grigore Priceputu, un ţăran ce rezuma în fiinţa lui spiritualitatea şi cumsecădenia poporului român. Cugetările plugarului l-au mişcat atât de mult pe general, încât l-a menţionat în testamentul său; se cuvine să înţelegem din aceasta că pe front nu mai contau provenienţa, averea, formarea intelectuală, ci toţi alcătuiau o familie, familia cea mare, chemată să-şi apere casa, România. Gheorghe Priceputu dovedeşte o altă mare calitate, pe lângă curajul de a-şi face din trupul său platoşă: o ancestrală înţelepciune. Chiar numele de familie ales de scriitor ne sugerează că eroul posedă capacitatea de a surprinde realităţi existenţiale şi istorice de o mare complexitate, chiar dacă le expune într-un limbaj simplu. Elocvent se dovedeşte episodul în care el „scanează” măruntaiele pământului cu un „aparat” atipic: o bucată de lemn dintr-o esenţă rară, capabil să descopere „pământul viu”, adică „pământul în care n-a săpat niciodată mână de om”, convins că nu se cade să tulburăm „tihna morţilor”. În cercetarea sa, Priceputu constată că respectivul fel de pământ se găseşte din ce în ce mai rar, deoarece peste tot există morţi şi morminte. Asta îl face să cugete aşa: „La noi în ţară Dumnezeu a binevoit să crească de toate; iar în alte părţi pe lume trăiesc seminţii leşinate. Cum adulmecă lupul stânele de oi, aşa adulmecă acele seminţii către noi. De aceea n-au avut nici bătrânii linişte, de aceea nici noi nu avem”. Este impresionantă capacitatea pălmaşului de a concentra în câteva vorbe o istorie bimilenară a naţiei române în lupta ei pentru unire: „Primăverile acestui neam au fost scurte, dar iernile lungi. Aşa e rânduiala văzduhului Daciei, aşa a fost rânduiala istoriei sale. Soare şi vifor; bucurie scurtă, suflet schimbător. Holde bogate, grindină năprasnică, credinţă în Dumnezeul vieţii, cunoaştere a nestatornicie materiale. În aceste veacuri le-a fost dat românilor ca uneori să biruiască, dar de multe ori sângele lor n-a avut răscumpărare. Din înfrângeri şi suferinţă a ieşit izbăvirea acestui neam”.
În volumul File însângerate, Sadoveanu descrie zguduitoarele lupte de la Dobriţa, Leleşti, Rasoviţa şi Ursăţei, toate din Gorj. Autorul îngrămădeşte în paginile cărţii mulţime de soldaţi, în mare parte proveniţi dintre ţărani, care impresionează prin eroismul şi curajul lor. Literatorul conchide că ţăranul român împlineşte două mari fapte patriotice: „Ne dă pâine şi ne apără glia cu arma în mână”. Ţăranul român e stăpân pe pământ, căci l-a apărat cu dragoste şi cu preţul propriei sale existenţe.
În povestirile Bătălia de la Mărăşti, Bătălia de la Mărăşeşti, soldaţii români biruiesc teama morţii, împăcaţi la gândul că măcar urmaşii lor vor trăi liberi şi uniţi. Frica iminentului sfârşit se metamorfozează în neclintire, în arzătoarea dorinţă de biruinţă, chiar dacă preţul va fi viaţa.
Concluzionând, bogata operă sadoveniană dedicată primei conflagraţii mondiale s-a născut din propriile sale trăiri pe câmpul de luptă, fie cu arma în mână, fie cu cealaltă „armă” mobilizatoare: nemincinosul condei al temerarului corespondent de război. Prin cugetările şi graiul personajelor din volumele amintite, bravi oşteni, camarazi de tranşee, cazărmi şi împovărătoare concentrări, Mihail Sadoveanu îşi expune propriile convingeri: Sacrificiul pentru unitatea neamului, pentru pământul românesc, pentru apărarea valorilor spirituale şi culturale reprezintă jertfa supremă, materializarea datoriei de onoare a fiecărui român zămislit pe aceste meleaguri.
Aşadar, scrierile marelui romancier dedicate Războiului de Întregire, precum şi jertfa zecilor de mii de români pieriţi în teatrele de luptă pentru idealul sfânt al unităţii şi Unirii se constituie într-un vibrant glas ce ne descoperă gloria generaţiilor trecute. Să-l lăsăm, deci, să sondeze abisurile conştiinţei fiecăruia dintre noi şi să ne cheme, pe cei de astăzi, dar şi viitorimea naţiei române, la slujirea aceluiaşi ideal sfânt: Unirea şi unitatea.