Salvator al sufletelor căzute

Preotul Ion Marin are 39 de ani. În vara anului 1997 a absolvit Institutul Teologic din Bucureşti, iar de la 1 februarie 1998 este preotul Penitenciarului Târgşor din judeţul Prahova. De 13 ani, zi de zi, el se trezeşte la ora cinci dimineaţa, fiindcă la şapte fix trebuie să intre pe poarta unităţii. Rigoarea cazonă a programului nu-l deranjează deloc. Părintele, căsătorit şi tatăl unui băiat "de nouă ani şi trei luni", îşi iubeşte profesia şi o exercită cu pasiune. De altfel, dragostea faţă de semeni şi pasiunea sunt obligatorii la un preot de penitenciar, fiindcă el lucrează pentru salvarea unor oameni care au păşit dincolo de marginea prăpastiei.

Viaţa nu l-a prea răsfăţat pe părintele Ion. Ba, dacă îi asculţi povestea şi priveşti dincolo de liniştea şi detaşarea cu care vorbeşte, poţi spune că dimpotrivă. A terminat Liceul Energetic şi o vreme a lucrat ca bobinator motoare. Îşi dorea din copilărie să devină preot şi chiar se pregătea pentru asta, dar idealul său părea imposibil de realizat, mai ales după ce a primit ordin de încorporare. A trebuit să plece "la oaste" într-o vestită unitate de tancuri din Roman, celebră pentru duritatea regimului cazon. Astfel, aspirantul la preoţie s-a trezit în faţa unei întrebări fundamentale: "Eram tare amărât. Nu-nţelegeam de ce Bunul Dumnezeu, care ştia că mă pregăteam să-i slujesc, îngăduise să fiu luat în armată." Amărăciunea pifanului nostru a ţinut până când un tânăr ofiţer l-a luat deoparte. "Prietene, preţuieşte clipa! Chiar dacă, aparent, ce faci aici nu are nici un rost, găseşte-i tu unul. Şi-atunci, o să-ţi treacă timpul cu folos." Soldatul Ion Marin a ţinut cont de aceste cuvinte şi a început uşor-uşor să accepte rigorile milităriei, căpătând nişte deprinderi care după ce s-a întors în "civilie" s-au dovedit a fi foarte utile. De pildă, din armată i-a rămas tenacitatea cu care luptă ca să rezolve o situaţie dificilă. Şi aici, în penitenciar, a avut destule astfel de momente. Drumul de la capela improvizată la biserică Aşadar, părintele Ion Marin a venit la Penitenciarul Târgşor în ziua de 1 februarie 1998. "Locul său de muncă" era o capelă improvizată într-o cameră de detenţie. Sfântul Altar era amenajat pe latura lungă a încăperii, aşa încât totul părea foarte ciudat. Prin 2004, capela "s-a mutat" în alt spaţiu, la fel de impropriu. Apoi, prin strădania doamnei Sinica Trandafirescu, la ora aceea comandant al penitenciarului, şi cu ajutorul generos al unui constructor destoinic, doamna Cati Tănase, au început lucrările de ridicare a bisericii. Construcţia s-a finalizat în patru luni şi jumătate, cu o pauză de 45 de zile în care, din cauza iernii grele, nu s-a putut lucra. Deschiderea şantierului a creat oamenilor din penitenciar - fie cadre, fie deţinute - o stare aparte. "Încă de când am turnat fundaţia, nu mai vorbesc după ce s-au pus primele rânduri de cărămidă, se vedea limpede că lucrarea "însemna" ceva. Pe faţa fiecăruia care trecea pe lângă ea se citea o emoţie. Toţi, fără excepţie, se închinau. (…) În sfârşit, în Miercurea Patimilor, acum doi ani, deci în 2009, am început să slujim aici." L-am întrebat pe părintele Ion cum a fost primit în "unitate". "Mi-a fost greu la început! Nu mă băga nimeni în seamă. Colegii mei erau convinşi că venisem aici doar ca să am de unde pleca. Aveau să-şi dea seama că eram pus pe treabă. (…) Din fericire, atunci, la începutul activităţii mele aici, scepticismul colegilor a fost compensat din plin de comportamentul doamnelor". Am făcut ochii mari: "doamnele" de care vorbea preotul erau deţinutele. Aşa li se adresează, aşa le spune şi atunci când vorbeşte despre ele. Strategia "pedagogică" a părintelui Ion Deţinutele - la început, evident, doar câteva - l-au uimit pe părintele Ion prin încrederea pe care i-au acordat-o, prin comportamentul lor la Sfânta Spovedanie. "Chiar în perioada aceea grea pentru mine, s-a-ntâmplat ca o doamnă să-mi spună la spovedanie: "Părinte, eu am fost condamnată pentru furt, dar am pe suflet ceva mult mai grav, am comis delictul cutare, de care nu ştie nimeni". În momentul acela am înţeles şi mai bine de ce Spovedania este o taină şi de ce secretul ei trebuie să rămână intangibil!" Acum, la Penitenciarul Târgşor sunt "şase sute şi ceva" de deţinute. Dintre acestea, vreo sută şi ceva vin la biserică şi-l caută adesea pe părintele Ion. Nu toate sunt la fel de credincioase. "Unele ţin toate posturile şi se spovedesc. Altele ţin doar prima săptămână a posturilor mari. Altele ţin doar câte o zi." Unele doamne sunt conştiente de importanţa excepţională a spovedaniei. Altele, nu. "Unele insistă să vină şi să se spovedească. Altele vor doar "să stea de vorbă" cu mine. Odată, discutam cu o doamnă şi-mi tot povestea de-ale ei. La sfârşit i-am zis: "Doamnă, când aveţi timp, vă aştept la spovedanie." "A, nu, la spovedanie nu vin! Cum să vin la spovedanie?!" "Bine, atunci veniţi să stăm de vorbă!" "Aşa, da! Să stăm de vorbă, da!" Şi am mai discutat cu ea de câteva ori. La un moment dat, i-am spus: "Doamnă, da' la spovedanie când veniţi?" "Nu, părinte, v-am mai zis, nu vin la spovedanie." "Păi, doamnă, ce-am făcut până acum, ce credeţi că a fost?" Doamna a rămas "tablou". I-am explicat apoi că, de fapt, spovedania este o discuţie de la inimă la inimă." Părintele Ion este un pedagog desăvârşit. El cunoaşte perfect psihologia omului încarcerat. Şi-atunci, pentru a le putea fi de folos doamnelor aflate în detenţie, a elaborat o strategie specială. "Eu nu le forţez sub nici o formă să vină la spovedanie. Aici nu există grabă. (…) Aici timpul are o cu totul altă dimensiune. E vreme! Mai vorbim, ne mai cunoaştem, ne mai întoarcem, iarăşi mai vorbim. Înainte de toate, doamnele trebuie să te simtă prieten. Doar aşa, atunci când vin sub epitrahil, pot să se descătuşeze, să-şi despovăreze sufletul de toate păcatele." Doamnele părintelui acoperă o plajă enormă de caractere, de infracţiuni, de sentinţe şi de necazuri personale. Penitenciarul Târgşor este singura puşcărie de femei din ţară. Aici sunt "depuse" femei condamnate pe viaţă pentru omoruri deosebit de grave, dar şi unele cu pedepse mai mici, întemniţate pentru trafic de droguri sau furturi banale. Mai toate au lăsat afară familii cu probleme. Unele provin din medii în care violenţa este un mod de viaţă. Altele au venit în puşcărie cu boli sâcâitoare. Aşadar, toate au necazuri mai mici sau mai mari care le preocupă şi le fac irascibile, dar pe toate le uneşte un element comun: lipsa libertăţii. Ei bine, acesta este materialul pe care trebuie să-l modeleze preotul: el are datoria să încerce să le echilibreze. Puţin câte puţin, pas cu pas, începând de la problemele lumeşti spre cele duhovniceşti. Cuvântul lui Dumnezeu ajunge şi în puşcărie Pomeneam mai sus de strategia pedagogică pe care se bazează părintele Ion Marin. "Fiecare dintre doamne este o epopee, fiecare în parte, aşa cum se comportă ea: la început rea, supărată, rebelă, agresivă. (…) Fiecare trebuie cercetată cu atenţie, cu toată deschiderea. La rândul lor, doamnele te simt, te citesc, te scanează." Părintele este mereu la dispoziţia lor. "Dacă vreuna doreşte să stea de vorbă cu mine, las totul deoparte şi discut cu ea. Nu se poate să o tratezi cu indiferenţă, pentru că ar fi strigător la cer. De altfel, din două vorbe îţi dai seama ce furtună este în sufletul ei." Am aflat de la părintele Ion Marin că, în ceea ce priveşte căinţa, unele îşi regretă fapta, altele (încă) nu. Şi mă refer la deţinutele condamnate pentru omor. Unele plâng în hohote pentru că au ucis, altele nu. Unele doar declară că le pare rău, altele nici măcar atât nu fac. Dar cele care se căiesc cu lacrimi sunt sincere, zice părintele. "În atâţia ani de detenţie, şi-au dat seama de grozăvia faptei pe care au comis-o şi se schimbă radical. Dar să ştiţi că nu preotul slujitor le schimbă! Nici măcar regimul penitenciar nu le schimbă. Ci Bunul Dumnezeu, într-un spaţiu sacru. Tu, preot, eşti doar un punct de sprijin pentru ele." Duminica şi la sărbători, în biserica din curtea puşcăriei se oficiază Sfânta Liturghie. Peste o sută de deţinute, din toate regimurile de detenţie (deschis, semideschis şi închis), participă la slujbă. Sunt multe doamne şi au trăiri diferite. Unele sunt tentate să mai vorbească de-ale lor. Părintele trebuie să le potolească. "La slujbă ţin cu tot dinadinsul să fie linişte, chiar dacă de multe ori sunt considerat sever; trebuie să fie linişte! Nu este un capriciu de-al meu. Este Sfânta Liturghie, deci e jertfă!" Părintele Ion Marin este, îndrăznesc s-o spun, un om fericit. "Pentru mine preoţia este o bucurie, este o frumuseţe. Şi este o bucurie care naşte alte bucurii. Este extraordinar să fii preot, cu toate sacrificiile pe care le presupune preoţia. Ceea ce se află în spatele preoţiei este copleşitor! Când ridici braţele la invocarea Duhului Sfânt şi simţi cum ţi se înfierbântă palmele, credeţi-mă, este copleşitor. Şi asta nu ţine de fizică, nu, ci este lucrarea lui Dumnezeu!" "Dumnezeu m-a ajutat "să duc" pedeapsa" Rezultatele eforturilor depuse de părintele Ion se văd. Şi acum nu mă refer la bisericuţa din mijlocul curţii. Se văd în primul rând în sufletele salvate prin strădania lui. C.C. are 39 de ani şi este din Focşani. În liniştea bisericii, lucrează la nişte mozaicuri. Ea lipeşte bucăţele de gresie pe un suport textil. La final, mozaicul obţinut (de mare efect, credeţi-mă!) se aplică pe suprafaţa care trebuie decorată. Doamna C. lucrează în biserică de cum au plecat constructorii. Ea a îmbrăcat în mozaic cele două coloane din naos şi a aplicat foiţa de aur pe icoanele catapetesmei. Doamna C. are o privire caldă şi o linişte interioară nefirească pentru un om de-afară care vine în puşcărie cu idei preconcepute. Povestea doamnei C. este cutremurătoare, într-adevăr, o epopee, cum spunea părintele. În urmă cu mai bine de zece ani şi-a ucis soţul într-un scandal conjugal. A primit o condamnare grea, 17 ani. Trei copii (două fete şi-un băiat) au rămas fără ambii părinţi, fiind crescuţi de bunica dinspre mamă. Am întrebat-o pe doamna C. cum a rezistat în detenţie. "M-a ajutat foarte mult părintele. Datorită dumnealui m-am apropiat de Dumnezeu. Aşa am şi putut "să duc" anii ăştia de puşcărie. (…) Am avut şi perioade de cădere. De multe ori ziceam: "Părinte, n-am avut noroc în viaţă!" Dar dumnealui m-a contrazis mereu: "Nu mai vorbi cu păcat! Dumnezeu ţi-a dăruit trei copii, ei sunt comoara ta nepreţuită!"" Căinţa sinceră şi rugăciunea au ajutat-o mult pe doamna C. A trecut peste perioadele grele de la începutul detenţiei şi, pentru că a avut o comportare bună, a plecat în permisie de nouă ori, uneori şi câte cinci zile. Asta a ajutat-o foarte mult. Cea mai mare realizare a doamnei C. a fost că a înţeles grozăvia faptei sale, tot cu ajutorul părintelui Ion. "Am vorbit mult cu părintele şi am realizat ce-am făcut. Îmi pare foarte rău. N-am cuvinte să vă spun cât de rău îmi pare. Am plâns "oceane" de lacrimi. Aş prefera să mai fac cinci ani de puşcărie, numai să-l ştiu pe "el" în viaţă. Era tatăl copiilor mei, indiferent cum era şi ce necazuri îmi făcuse. (…) Mă rog lui Dumnezeu zi şi noapte ca să mă ierte pentru ce am făcut. O să regret toată viaţa mea ce s-a-ntâmplat atunci. Nu pot să uit. Nu pot. Sunt convinsă că dacă aş fi fost mai credincioasă, dacă aş fi fost mai apropiată de Dumnezeu, nu s-ar fi întâmplat nenorocirea aceea." Din fericire, copiii au judecat altfel decât justiţia fapta comisă şi o iubesc enorm pe mama lor. Fata cea mare are acum 21 de ani, băiatul 19, iar mezina 16. Acum, în martie, ei o aşteaptă pe doamna C. să vină acasă într-o nouă permisie. Apoi se va întoarce în puşcărie, iar la începutul anului viitor va fi eliberată condiţionat. "În puşcărie mi-am întărit credinţa" C.A. are 51 de ani. A fost condamnată la 10 ani de detenţie, tot pentru omor. A ispăşit mai bine de jumătate din pedeapsă şi la anul va fi eliberată condiţionat. Şi ea s-a apropiat de Dumnezeu tot în penitenciar. "Abia aici mi-am întărit credinţa. Vedeţi dumneavoastră, afară omu'i altfel, merge din păcat în păcat." A simţit din plin ajutorul părintelui Ion Marin. "M-a ajutat foarte mult. Am avut şi momente de cădere. La un moment dat, mi se năzărise să nu mai vin la biserică şi să-mi fac rugăciunile în cameră. Dar părintele nici n-a vrut s-audă: "Cum să nu mai vii? Trebuie să vii la biserică!" Şi-atunci mi-am dat seama: "Ia uite cum mă lucrează cel rău, cum mă trage în jos, cum mă scoate afară din biserică!"" Doamna C.A. nu mai are pe nimeni pe lume, în afară de mama sa care este foarte bătrână şi bolnavă. "Mă gândeam cu groază că n-o să vină nimeni la mine şi n-o să am de niciunele. Uite că Dumnezeu a avut grijă de mine şi nu s-a-ntâmplat să existe vreo lună în care să-mi fi lipsit ceva. Chiar nu mă aşteptam la asta!" Gânduri de viitor Părintele Ion a muncit din greu la sfântul lăcaş din curtea penitenciarului şi încă n-a isprăvit treaba. "Îmi doresc, după toată zbaterea mea, să terminăm pictarea bisericii şi tot ce înseamnă împodobirea ei. Apoi aş vrea să fac aici un atelier de mozaic şi să-l "pun" să lucreze pentru a ne autofinanţa. În sfârşit, vreau să intensific activitatea de cateheză şi de rugăciune. Până acum n-am prea avut timp şi pentru asta. Când îmi voi vedea materializate şi aceste visuri, voi putea spune că mi-am împlinit menirea aici. Asta se va întâmpla, cu ajutorul lui Dumnezeu, cam în doi ani, deci la 15 ani de la venirea mea în penitenciar. După aceea voi privi puţin spre viitor. Fiindcă ştiţi ce mi-a lipsit aici, în puşcărie? Mi-aş fi dorit să botez şi eu un copilaş; mi-aş fi dorit să pun şi eu cununiile pe capul unor miri!" Poate că asta se va întâmpla la capătul celor doi ani de care vorbea părintele Ion Marin. Până atunci, el se va trezi în continuare la cinci dimineaţa, fiindcă la ora şapte trebuie să intre pe poarta unităţii, ca să salveze nişte fiinţe care, într-un moment al vieţii lor, au păşit dincolo de marginea prăpastiei.