Săptămâna Sfântului Antim Ivireanul în Mitropolia Olteniei

Credincioşii din Mitropolia Olteniei au împărtăşit cu bucurie în această săptămână împlinirea celor trei secole de la sfârşitul mucenicesc al Sfântului Antim Ivireanul. Evenimentele închinate marelui părinte şi dascăl al neamului românesc au fost încărcate de bucuria liturgică a canonizării Sfinţilor Cuvioşi de la Turnu şi Stănişoara, dar şi de lucrările Simpozionului Naţional de Teologie de la Târgu Cărbuneşti. În acest context, ducem mai departe bucuria împărtăşită, închinând la rândul nostru câteva rânduri marelui nostru înaintaş.

Numit Ivireanul, după ţara de origine - Iviria (Georgia), Sfântul Antim este cunoscut astfel fie ca monah, sculptor, tipograf etc., pe tot parcursul impresionantei sale ascensiuni eclesiale, până la cea mai înaltă treaptă ierarhică, de Mitropolit al Ţării Româneşti. Şi chiar după ce şi-a încheiat viaţa pământească, fiind martir şi erou al credinţei creştine, el poartă acest nume, rămânând legat de patria mamă ortodoxă, de care, din fragedă tinereţe, de la vârsta de 12 ani, fiind luat în robie de turci, totuşi cu sufletul rămăsese nedespărţit. Ortodoxia l-a cunoscut aşadar sub acest nume. Ea i-a permanentizat originea, existenţa pământească şi cerească. Biserica Ortodoxă Română l-a primit la sânul ei, l-a crescut ca pe propriul ei fiu, fiindu-i protectoare în toate împrejurările grele ale vieţii, în frământările şi elanurile sale spirituale. L-a preţuit şi apreciat pentru ortodoxia sufletului său curat. Iar pentru această apreciere este şi meritul lui, datorat statorniciei în Ortodoxie, care întotdeauna uneşte pe oameni.

A împodobit „limba vechilor cazanii”

Sunt multe mărturii ale apropierii sale până la identificare cu neamul şi credinţa ortodoxă românească, cu aspiraţiile, dorinţele şi vrerile acestui neam, de care el nu mai era străin decât numai cu numele. Dar cele mai importante pentru noi, şi care nu pot fi trecute cu vederea, sunt credinţa ortodoxă, în care s-a născut şi pentru care s-a jertfit, şi limba românească, pe care în esenţă şi-a însuşit-o, nu doar ca vorbitor, ci şi ca predicator, scriitor şi făuritor de limbă. Şi-a însuşit-o din vorbirea curentă, de la cei cu care a intrat în contact, a colaborat, a trăit, cu românii, slujitorii Bisericii, fraţi de credinţă şi de breaslă, sculp­tori, tipografi, pictori etc. Iar cuvintele pe care le-a asimilat, ascultând graiul românesc, le-a imprimat în memorie, după conţinutul şi valoarea lor semantică, precum face o albină care culege din flori doar ceea ce este de folos. Astfel, depăşea privilegiul de a fi învăţat această limbă în casa părintească. A reţinut din gura celor cu care împreună se ruga şi lucra ceea ce era corect în exprimarea gândurilor, ideilor şi adevărurilor de credinţă, pe care urma să le facă cunoscute verbal şi în scris, într-o limbă în care, de fapt, el vorbise cel mai mult. Într-o limbă pe care şi-o însuşise, „fără să fie dator vreunui model preexistent, descoperindu-şi propria-i putinţă artistică, într-o limbă, după expresia unui cercetător al operei sale, de puţină vreme învăţată” (Eugen Negrici, „Logos şi personalitate”, Bucureşti 1971, p. 205). El trebuia să împlinească un act de cultură, precum l-a şi făcut, prin intermediul limbii române, care la timpul respectiv s-a dovedit capabilă să exprime ceea ce predicatorul gândea şi simţea, până la cele mai profunde idei.

Îmbisericirea limbii române în Didahiile Sfântului Antim

Aceasta este o problemă privind forma care trebuie luată în calcul, cercetându-i opera sa teologică şi literară, predicile sau cuvântările rostite ca mitropolit şi care pe bună dreptate au fost numite didahii, având în vedere învăţarea, instruirea sau îndoctrinarea credincioşilor, formarea lor religios-morală. Iar a doua priveşte conţinutul lor teologic, făcându-ne cunoscută doctrina creştină, ca un părinte şi dascăl al Bisericii noastre strămoşeşti şi care, inevitabil, ne duce cu gândul la ceea ce făceau Sfinţii Părinţi pentru creştinismul veacurilor primare, aceştia rămânând temeiuri ale gândirii şi trăirii sale, din operele cărora el citează direct sau din memorie, asimilându-le concepţia. Aşa sunt sfinţii: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Atanasie al Alexandriei, Dionisie Areopagitul, Teofilact al Bulgariei etc. Aceştia sunt „sfinţii părinţii noştri”, cum se pronunţă chiar de la începutul Didahiilor şi despre care vorbeşte cu multă căldură sufletească, în mod laudativ. Luându-i ca modele în cuvântările sale, el zice: „Precum un om casnic, vrând ca să samene grâu curat în holda lui, pune multă nevoinţă de-l cerne şi-l curăţă de neghină şi altele, aşa şi sfinţii părinţi au pus multă nevoinţă de au cernut cu ciurul chibzuielii toată Sfânta Scriptură şi au ales ca nişte grâu curat din toate bunătăţile câte ar putea fi aceste trei bunătăţi mari: credinţa, nădejdea şi dragostea şi le-au semănat în holda Sfintei Biserici, adecă în adunarea şi în inima celor credincioşi. Şi are datorie fieştecare creştin a le ţinea şi a le face, căci fără aceste trei bunătăţi nu easte cu putinţă nici cu un mijloc să se mântuiască creştinul” (Antim Ivireanul, Predici, Ediţia G. Ştrempel, Cuvânt de învăţătură la Duminica vameşului şi fariseului). De asemenea, trebuie avute în vedere cele 28 de cuvântări rostite de Sfântul Antim Ivireanul în timpul domniei lui C. Brâncoveanu şi Ş. Cantacuzino, că ele au fost concepute într-o perioadă de efervescenţă predicatorială. Acum sunt cunoscuţi predicatorii Hrisant Notara, care rostea predici în greceşte, Gheorghe Maiota şi Ioan Abramios, de la curtea lui Brâncoveanu. Iar Ilie Miniat, predicator la biserica grecească din Veneţia, era socotit de mulţi ca fiind al doilea Gură de Aur. Încât opera predicatorială a Sfântului Antim Ivireanul trebuie apreciată şi evaluată în acest context, întrucât el nu era întrecut de aceşti competitivi contemporani ai săi.

Deşi cuvântările sale s-a încercat să fie studiate în ultimul timp mai mult din punctul de vedere al valorii lor istorico-literare şi al influenţei lor asupra dezvoltării limbii române, nu a fost posibil, dat fiind faptul că ele nu s-au tipărit în timpul vieţii sale. În schimb, s-au păstrat în manuscris, într-o limbă românească vorbită atunci. Şi s-a putut constata, din punctul de vedere al conţinutului, valoarea lor doctrinară şi omiletică, fiind fundamentate pe Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, respectiv pe pericopele evanghelice ale duminicilor şi sărbătorilor mai importante, pe Sfânta Tradiţie şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii primare de Răsărit. Iar ponderea valorică a rămas conceperea lor de către autor, remarcabilă personalitate teologică – predicatorială, creatoare – scriitoricească.