Sărbătoarea blajinilor

Între poveştile noastre străvechi există unele mai ciudate despre nişte făpturi care, credeau bătrânii noştri, au fost făcute de Dumnezeu înainte de neamul omenesc. Acum o sută de ani, poveştile despre rohmani erau încă foarte răspândite. Dar pe rohmani cei mai mulţi îi numeau „blajini“, pentru că se spunea despre ei că sunt blânzi, foarte credincioşi şi creştini ca şi noi. Poate că tot din acest motiv ţăranii le dedicaseră o sărbătoare, în lunea de după Duminica Sfântului Apostol Toma, la o săptămână după Sfintele Paşti.

Duminica Sfântului Apostol Toma Prima duminică de după Învierea Domnului se numeşte Duminica Sfântului Apostol Toma, deoarece în această zi Domnul Hristos S-a arătat prima dată Apostolului Toma. Acesta, îndoindu-se de cuvintele celorlalţi tovarăşi, care îi vestiseră Învierea, a spus că până ce nu va atinge cu degetul urmele cuielor din palmele Domnului şi urma lăsată de lance în coasta Sa, nu va crede în Învierea Lui. Domnul Iisus Hristos i S-a arătat lui Toma şi i-a îngăduit să-I atingă urmele rănilor suferite în timpul Patimilor. Prin sate, această zi pregătea o săptămână dedicată morţilor, care participau şi ei, astfel, la marea sărbătoare a Învierii. Săptămâna Neagră După Săptămâna Luminată, când sărbătoreau Sfintele Paşti şi Izvorul Tămăduirii, nădăjduind să primească de la Domnul mântuire, sănătate şi binecuvântare pentru familie şi recolte bogate, creştinii se îngrijeau şi de cei duşi din neamurile lor, pentru ca şi ei să se bucure de alinare pe lumea cealaltă. Poate că de aceea i-au şi spus „Săptămâna Neagră“, căci e o săptămână dedicată celor despre care credeau că stau, pe lumea cealaltă, în întuneric: celor morţi fără lumânare sau înecaţi, adică celor care nu au murit creştineşte, spovediţi, împărtăşiţi şi împăcaţi cu cei din jur. De aceea, oamenii credeau că nimic din ce e viu nu rodeşte în această săptămână a morţilor: viermii-de-mătase nu se înmulţesc, nici pui de găină nu ies, deci mai bine să nu pui cloşti. Oamenii nu lucrau, de frică să nu le meargă rău şi să-şi piardă recoltele. Fetele se temeau că, dacă vor toarce, se vor mărita greu. Mulţi oameni credincioşi posteau toată săptămâna, mai ales dacă le muriseră copii sau rude fără lumânare. Paştile blajinilor În această săptămână a morţilor, ţăranii puseseră şi sărbătoarea unui neam tare ciudat de omuleţi, pe care îi numeau „blajini“. Unii spuneau că blajinii sunt tocmai sufletele celor duşi, dar din alte poveşti se vede că nu este chiar aşa. Morţii şi blajinii se aseamănă, în credinţele noastre străvechi, doar pentru că locuiesc în lumea cealaltă, unde nu calcă picior de muritor. Se spunea că, înainte de a face omul, Dumnezeu a făcut uriaşii. Dar erau prea mari, se tot împiedicau de munţi şi erau tare răi. Tot timpul se războiau între ei. Atunci a făcut Dumnezeu blajinii, dar erau prea mici. Doisprezece dintre ei abia ridicau un ou. Atunci, Dumnezeu i-a lăsat pe uriaşi să piară, i-a mutat pe blajini pe lumea cealaltă, într-un tărâm unde nu poate ajunge oricine, şi a făcut omul. Povesteau străbunicii că blajinii sunt blânzi, buni şi drepţi. Sunt foarte credincioşi, postesc mult, aproape tot anul, şi abia de Sfintele Paşti se bucură şi ei. Tot atunci se întâlnesc cu soţiile şi copiii lor, căci trăiesc tot anul separaţi, în singurătate şi rugăciune, ca nişte călugări. Dar, deşi sunt atât de evlavioşi, blajinii nu ştiu cum să calculeze data Sfintelor Paşti şi a Crăciunului. De aceea, gospodinele de prin sate nu aruncau cojile de ouă roşii ciocnite de Paşti la gunoi, ci pe o apă curgătoare. Aşa credeau bunicii noştri că toate apele, mici şi mari, se varsă, până la urmă, în Apa Sâmbetei, apa cea mare care desparte lumea noastră de lumea cealaltă, unde se află blajinii. Aşa află şi ei că a venit Paştile la creştini şi sărbătoresc şi ei, cu o întârziere de o săptămână, Sfintele Paşti. Şi, atunci, se mulţumesc cu tare puţin, doisprezece se satură dintr-un ou. La fel, ei află când vine Crăciunul pentru că văd plutind cojile de nucă azvârlite de femeile care au făcut turte şi cozonaci. Mai credeau unii ţărani că, la sfârşitul lumii, după ce va arde pământul de toate necurăţiile, Dumnezeu îi va scoate iar pe pământ pe blajini, iar oameni ca noi nu vor mai fi. Oamenii ţineau sărbătoarea blajinilor postind, pentru că, spuneau ei, şi rohmanii au postit de Sfintele Paşti. Nu lucrau, ci se duceau pe câmp să mănânce pască şi ouă roşii la iarbă verde. Deşi, de obicei, sătenii erau foarte grijulii cu firimiturile de pâine, spunând că e păcat să le arunci, de data aceasta, credeau că firimiturile căzute nu se pierd, ci sunt hrană pentru cei morţi de moarte năprasnică.