Satul lui Eminescu

Satul românesc, ca realitate materială și spirituală, a reprezentat forma de viețuire socială până în zorii secolului XX, când puterea politică a intervenit dezvoltând industria orașelor și implicit mutarea sau navetarea țăranilor care cu acest prilej au primit un nou statut, și anume acela de muncitori. Satul însă a păstrat pe mai departe, în parte dacă nu în integritatea lui, forma spiritualizată de locuire. Aici locuința era socotită obârșia și nu doar dormitorul, munca avea valențe metafizice, viața în general se bucura de tihna patriarhală. Calendarul țăranului român era busola întregii sale activități.

În 15 Gerar ne aducem aminte mai abitir decât în orice altă zi de Mihai Eminescu. Această zi este chiar ziua nașterii poetului, totodată și Ziua Culturii Române.

În general, toată viața satului, cu toate formele lui și datinile acestei vieți, se resimte de transparența unui plan superior: cântecul, jocul, portul, responsabilitatea unora pentru alții vădesc strânsa lor comuniune. În viața satului nu se manifestă nici tendințele de dominare, nici cele individualiste ale lumii orășenești (Dumitru Stăniloae, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2018, p. 166).

Eminescu prin copilăria din Ipotești se înscrie în credința mărturisită a Celui din Lăncrăm potrivit căreia satul poate fi descoperit prin ochii copilului care a trăit în el. Cele mai frumoase definiții date „poetului național” ne sunt furnizate de Nicolae Iorga (1929) și Constantin Noica (1975). Primul vede în poet „expresia integrală a sufletului românesc”, iar cel din urmă pe „omul deplin al culturii românești” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, p. 377).

Prin moși și părinți, Eminescu aparține satului moldovenesc din veacul al XIX-lea. Tatăl, Gheorghe, și mama, Raluca, și-au avut obârșia în sat. Datorită calităților intelectuale, Gheor­ghe Eminovici a fost, rând pe rând, funcționar de cancelarie, administrator de moșie, apoi căminar, vechil, adică boier însărcinat cu strângerea dijmei. La moșia din Dumbrăveni a locuit în prima parte a vieții împreună cu soția Raluca și frații mai mari ai lui Eminescu. Casa rectificată are profilul neoclasic rusesc al începutului veacului al XIX-lea, cu restaurări recente. Satul însuși, în mijlocul unei vegetații în care abundă sălciile și salcâmii, era sărăcăcios, casele acoperite cu draniță și cu paie (Călinescu, 1995, p. 11).

Prin anii 1849-1950, căminarul Gheorghe Eminovici a cumpărat jumătate din moșia răzeșească de la Ipotești. Satul era așezat între dealuri, odată împădurite, pe după care stau ascunse sate mai mari, ca Dumbrăveni, Cocoreni, Călinești, risipite într-o priveliște dezolantă de clisă și cocioabe. Aici, la conacul ridicat de Gheorghe Eminovici, și-a petrecut Eminescu copilăria, până când a fost trimis la școală la Cernăuți, și de atunci încolo pe vremea vacanțelor. Locuința părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de țară, dar încăpătoare și gospodărească, nu lipsită de o anumită eleganță rustică. Era o construcție geometrică, puțin ridicată deasupra solului, cu câte două ferestre mari în laturi. Un pridvor înalt în față, la care suiai pe vreo șapte trepte de lemn, un acoperământ al tindei, în chip de fronton grec sprijinit pe două coloane zvelte, dădeau albei clădiri acoperite cu tablă un vag stil neoclasic. De o parte și de alta a largului pridvor, doi tei străjuiau rămuroși. Ca la orice gospodărie de țară, se vedeau în apropiere odăi pentru argați și slugi, șopruri și hambare, iar în fund o livadă cu pomi fructiferi și câțiva butuci de vie. Dindărătul unor uluci din scânduri bătute în lungime una peste alta în niște pari de lemn, pe sub umbra a doi tei imenși, se înălța o clopotniță paralelipipedică, de asemenea din scânduri, așezate vertical, cu înfățișare de coteț de porumbei (G. Călinescu, „Viața lui Mihai Eminescu”, Editura Saeculum I. O., București, 1995, p. 32).

Aici, Eminescu, după mărturia lui G. Călinescu, a locuit și în timpul vacanțelor, uneori evitând casa părintească și locuind într-o casă de țăran sau petrecându-și toată vara cu ciobanii la stână, eludând astfel pedagogia autoritară a tatălui care nu de puține ori l-a zeflemisit cu vorba „poetul” datorită obiceiului de a recita versuri.

Un rol determinant l-au avut primele impresii ale copilăriei la satul potopit de verdeață cu sălcii și salcâmi, teii din Ipotești, codrul din imediata lui apropiere, șederea lângă oierii transhu­manți și experiența traiului în diverse case țărănești lăsând urme adânci în opera poetică. Cunoașterea folclorului, a tradițiilor, obiceiurilor dau trăinicie întregii opere. În poezia iubirii și naturii și în cea folclorică găsim exprimat clar dorul față de copilăria din Ipotești, de codru, izvoare, teii și viața de aici.

Înstrăinat prin trimiterea la Cernăuți sau în altă parte, poetul se simte legat de codru, izvoarele și satul din vale:
„Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint”. (Din străinătate)

O altă poezie din această tematică a naturii este „Fiind băiet păduri cutreieram”, care reprezintă o variație pe tema întoarcerii la vârsta („de aur”) a copilăriei:
„Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor...”.

Psihanaliza ar decoda cu fervoare, numaidecât, într-un astfel de text, următoarele caractere: faptul că eul, aflat în tensiunea căutării, se culcă pe marginea apei, că această apă nu este un râu, un lac sau țărmul mării, ci un izvor, deci punctul de obârșie, matricea acvatică: la această culcare lângă apă, este sinonimă unei culcări pe ape, adică echivalentul revenirii în spațiul prenatal și că „lângă ape” poate semnifica în registrul sub­conștientului lângă sân (Florea Firan, Constantin M. Popa, Eminescu. „Antologie comentată”, Editura „Poesis”, Craiova, 1994, p. 83).
Tocmai prezența elementelor naturii: oameni cu coasa în spinare, luna, stelele, deal și vale dau poemului „Sara pe deal“ aspectul de pastel:

„Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm dragă, m-aștepți tu pe mine.”

În „Opera lui Mihai Eminescu”, Editura Hyperion, Chiși­nău, 1993, vol. II, p. 223, George Călinescu întregește portretul „poetului național” cu o nouă însușire, aceea de etnograf înfățișând „sub orice haină suflete de țărani, însă de țărani milenari”. Lor li se adaugă dorul după copilărie, de sat cu țăranul știutor al tainelor originii sale, natura îmbelșugată încălzită și luminată de astrele Cerului, o lume trăită firesc în înțelep­ciunea folclorică: „Călin (file din poveste)”.