Satul românesc în creaţiile lirice
Din 1999, prin hotărârea UNESCO, ziua de 21 martie a fost dedicată versului şi declarată Ziua Mondială a Poeziei. Scopul sărbătorii culturale se vrea multiplu: promovarea valorii poeziei la nivel de artă; redescoperirea lumii prin prisma stihurilor, a simbolurilor poetice şi de limbaj, a figurilor de stil întrebuinţate în realizarea poeziei; popularizarea efectelor versurilor asupra minţii omeneşti, căci s-au efectuat numeroase experimente în acest sens. De exemplu, unii cercetători au concluzionat că lectura unei poezii de calitate are acelaşi efect asupra creierului precum ascultarea unei piese muzicale deosebite; alte studii evidenţiază rolul poeziei în stimularea funcţiilor cerebrale legate de memorie.
Având în vedere celebrarea poeziei, dar şi faptul că ne aflăm în Anul omagial al satului românesc, vă propun o succintă incursiune în vasta creaţie lirică naţională, încercând să evidenţiem modul în care stihuitorii au surprins universul aşezărilor rurale, transformându-l într-o inepuizabilă sursă de inspiraţie.
O privire de ansamblu asupra literaturii române ne învederează că această temă a fost o constantă, deşi au existat şi perioade când, sub influenţa unor evenimente istorice sau a unor idei şi concepţii ce reflectau, mai mult sau mai puţin sistematic, interesele şi aspiraţiile membrilor unei pături sociale ori anumite mişcări ideologice, literatorii au scris poezii „la comandă”. Mă refer cu precădere la anii de început ai instaurării comunismului când, pentru a justifica intens trâmbiţata colectivizare, unii dintre poeţii de atunci s-au văzut obligaţi să glorifice „noul” sat românesc şi îndeosebi „râurile de miere şi lapte” care, în viziunea regimului totalitar, urmau să curgă pe acolo după aplicarea reformei agrare.
Cronologic, lumea sătească tradiţională i-a preocupat pe poeţi încă din zorii literaturii române. De exemplu, Ion Heliade Rădulescu, trăitor în prima parte a veacului al XIX-lea, exponent de seamă al paşoptismului, în poezia Zburătorul, a zugrăvit aspecte ale vieţii rurale care, în acele timpuri, reprezenta latura dominantă a demografiei româneşti. Alături de tema principală a poeziei, iubirea, scriitorul surprinde imagini deosebite din lumea idilică ţărănească: „Era în murgul serei şi soarele sfinţise/ A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema/ A satului cireadă, ce greu, mereu sosise;/ încep a luci stele rând una câte una/ Şi focuri în tot satul încep a se vedea”. Aceeaşi preocupare o regăsim şi la contemporanul lui Heliade, Cezar Bolliac. În poezia Sila, autorul realizează o imagine fidelă a preocupărilor celor ce vieţuiesc la ţară. Dialogul dintre fiică şi mamă, care „întind cât pot cu fusul din caiere stufoase”, surprinde problematica de veacuri a ţăranului român: nevoia de a fi stăpân pe propria-i existenţă, concretizată în dorinţa de a avea pământ: „Tata spunea odată c-aveam şi noi moşie;/ De ce-aţi vândut-o, mamă? Că-e rău în iobăgie;/ Munceşti pentru străin./ Noi n-am vândut-o, mamă;/ vecinii ne-au luat-o./ Şi cum! aşa cu sila?/ Ba tot ne-au tot scurtat-o/ Cu cărţi de judecăţi,/ Pân-au luat-o toată...”.
Un alt poet de seamă al secolului al XIX-lea, care a cântat satul autohton, identificând doar aspecte idilice ale acestuia, este Vasile Alecsandri. În Mirceşti, acolo unde îşi construise un conac şi locuise o vreme, poetul a compus memorabile pasteluri, inspirate din farmecul naturii, din observarea curgerii anilor reflectată în schimbarea anotimpurilor. Cunoscând din interior viaţa rurală, Alecsandri a scris numeroase poezii în care a surprins diferite aspecte ale acesteia. Iată câteva titluri: Sfârşit de toamnă, Iarna, Viscolul, Oaspeţii primăverii, Dimineaţa, Plugurile, Paştele, Secerişul, Cositul etc. Tot Alecsandri, intuind valoarea creaţiilor populare, s-a dovedit un pionier în titanica muncă de folclorist, culegând şi publicând mai multe volume de poezii populare.
Un alt remarcabil cântăreţ al pământului nostru a fost George Coşbuc; în impresionanta sa operă, el a abordat variate motive din întregul alai de tradiţii şi obiceiuri specifice, arătându-se fascinat de orice aparţinea mediului rural. Poeziile lui se hrănesc cu nesaţ din nesecatul izvor al folclorului şi istoriei. Satul la Coşbuc strânge cu zel, într-un univers specific, naturaleţea şi frumuseţea nealterate, constituite în neclintite piedestaluri pe care omul, în armonie cu natura, îşi zideşte casă luişi, menţinând necurmată legătura cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al luminii. Amintim câteva din poeziile celui supranumit „vocea ţărănimii”: Noapte de vară, Pe lângă boi, Mama, Iarna pe uliţă, La oglindă, Nunta Zamfirei, Roata morii.
În această succintă pleiadă nu puteam uita de Octavian Goga, celălalt poet transilvănean, care a arătat pentru satul românesc o dragoste filială, afirmând: „Eu cred că mai întâi a fost satul şi după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumuseţea asta”. Trăind în Ardealul încă obidit, Goga, prin opera sa poetică, a devenit glasul ţăranului român oropsit şi umilit, ajungând chiar supranumit „poetul pătimirii noastre”. Volumul de versuri Ne cheamă pământul reprezintă astfel o sinteză lirică a durerilor înăbuşite ale românismului din Transilvania. Într-o sinceră confesiune, poetul spunea: „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului, n-am putut să-l văd în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelele sale şi nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc”. Consider nuanţarea ca pe o rânduială cerească, fiindcă poeţii români au evidenţiat aspecte comune, dar şi specifice ale universului rural, nelăsând niciun cotlon neexplorat. Iată câteva din creaţiile lui Goga unde regăsim, în ton elegiac, viaţa satului românesc: Casa noastră, Reîntors, Dorinţa, Sara, Lăutarul, Clăcaşii, Noi, La stână.
Cu speranţa că v-am suscitat interesul de a redescoperi lumea tradiţională prin prisma rapsozilor români şi a operelor lor, să reţinem nota dominantă a dorinţei acestora de a surprinde în vers viaţa rurală sub toate aspectele sale: duhovnicesc, social-economic şi cultural, învăţându-ne şi pe noi să privim satul românesc nu doar ca pe o imagine idilică, ci să conştientizăm importanţa sa în devenirea noastră istorică, în calitate de tezaurizator al unor inestimabile valori ce trebuie valorificate şi transmise urmaşilor ca pe o bogată zestre spirituală şi culturală.