Schinetea, spiritul unui mareșal

Invitația de a sui spre co­nacul de la Schinetea e cât se poate de îmbietoare, chiar dacă ploicica de dimineață a înmuiat ­colbul, lăsându-l să se așeze în voie pe încălțările drumeților. Aleea șerpuiește în pantă, lăsând vederii satul de jos. E imposibil să nu-ți imaginezi, măcar pentru o clipă, cum urca, admirând, de-a dreapta și de-a stânga, fabuloasa priveliște, Constantin Prezan însuși. Și să nu simți că spiritul unei epoci s-a culcușit aiurea, pe coclaurii aceștia, făcând în ciudă nedreptății vremurilor.

În urmă cu 100 de ani, în plin război, Iașii deveneau capitala unei Românii care-a trebuit să încapă, refugiindu-se, în insuficientul areal al Moldovei. Ţara traversa un moment critic, având o armată demoralizată, după înfrângerile în fața Puterilor Centrale, soldate cu pierderea a două treimi din teritoriu, și un guvern aflat în dificila postură de a decide noi alianțe militare.

Doi oameni s-au dovedit providențiali în acele vremuri de cumpănă. Unul sosise încă din 1916 din Franța, în fruntea unei misiuni menite a repune pe picioare armata română și se numea Henri Berthelot, general a cărui figură luminoasă a rămas înveșnicită în cărțile de istorie. Celălalt, militar de carieră, participant la numeroase campanii, se numea Constantin Prezan și a fost unul dintre singurii trei mareșali (militari) pe care România i-a avut în toată istoria sa.

Grație gândirii sale limpezi, a strategiilor militare ofensive și a atentei reformări a structurilor administrative ale Armatei Române, Constantin Prezan a fost piesa care a mișcat fericit mecanismele planurilor de luptă, contribuind substanțial la victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, din vara anului 1917.

De numele lui se leagă și un moment mai puțin cunoscut de publicul larg. Căci la sfârșitul anului 1917, a dejucat planurile de bolșevizare a României, puse la cale de liderii Revoluției din Rusia. Atunci, aceștia au trimis, sub pretextul întăririi frontului, 3.000 de ostași, care au fost cartiruiți la Socola, în apropiere de Iași, cu obiectivul clar de a sovietiza România pe calea armelor.

Un loc pe potriva firii mareșalului

Având în minte aceste date și remarca gazetarului Pamfil Șeicaru că Prezan este „generalul unității naționale și nimic mai mult” - am pornit spre Schinetea, un cătun al comunei vasluiene Dumești, locul care i-a fost casă din 1901 până la moartea sa, în 26 august 1943. Citisem multe despre conac și despre gloria sa din anii în care aici a locuit familia Prezan. Comuniștii au avut grijă ca totul să fie uitat, astupând, sub obtuza ideologie de partid, un loc și un spirit legendari deopotrivă.

E toamnă cu năbădăi și drumul spre moșia lui Prezan e când apăsat de plumbul cerului, când îmbăiat în lumini repezi, furișe, ale unui soare ce-și scoate, cu meșteșug, razele de după vreun nor răzleț. De la Dumești, drumul cotește la dreapta, spre Tansa, și, după cum se vede, nu s-a schimbat prea mult față de vremea în care mareșalul obișnuia să treacă pe-aici în trapul calului sau hurducat de roțile docarului. Apoi, înainte de un dâmboc, de unde Vasluiul și Iașiul se despart, lăsând loc șoselei naționale să îna­inteze spre Tansa, calea se abate la stânga, să urce spre conac.

Invitația de a sui spre locul în care a trăit mareșalul e cât se poate de îmbietoare, chiar dacă ploicica de dimineață a înmuiat colbul, lăsându-l să se așeze în voie pe încălțările drumeților. Aleea șerpuiește în pantă, lăsând vederii satul de jos. De-o parte și de cealaltă, teii plantați chiar din porunca lui Prezan veghează, asemeni unor destoinici oșteni, și acum calea celor ce ajung până aici. E imposibil să nu-ți imaginezi, măcar pentru o clipă, cum urca, admirând, de-a dreapta și de-a stânga, fabuloasa priveliște, Constantin Prezan însuși. Și să nu simți că spiritul unei epoci s-a culcușit aiurea, pe coclaurii aceștia, făcând în ciudă nedrep­tății vremurilor.

Ici-colo, ciotul câte unui trunchi știrbește cazona aliniere a arborilor, amintind că nimic din ce-i viu nu poate dăinui veșnic. Curând dovedim de urcat, pentru ca repede să ni se înfățișeze poarta conacului. De fapt urmele ce-au mai rămas din ea...

Conacul, transformat în saivan de oi, apoi în spital de boli neuropsihice

„Când am revenit aici, după 1990, poarta veche, din stejar sculptat, căci bunicului îi plăcea mult arta tradițională românească, nu mai era. Pe urmă, am descoperit un fragment la Muzeul Etnografic de la Iași. Dar nu l-am mai putut recupera, ar fi trebuit să-i dau în judecată”, povestește Olga Macarie, nepoata mare­șalului Constantin Prezan, azi în vârstă de 83 de ani.

Născută în 1934, Olga Macarie a crescut la Schinetea, iubind cu ardoare locul acesta, ca și bunicul ei. Grație ei, după 1990, conacul și moșia Schinetea au fost revendicate și redate circuitului public. Căci aici, în perioada 1948-1989, clădirile au primit cele mai nefericite întrebuințări, de la saivan de oi până la spital de boli ­neuro­psihice.

Azi, oricine dorește să se îmbibe de spiritul trecutului, să afle istorii din vreme de război sau poate numai să audă această venerabilă doamnă vorbind atât de natural despre una dintre figurile cu adevărat marcante ale istoriei românești, poate să vină la Schinetea nestingherit.

Conacul vechi, o parte dintre clădirile mai noi, precum și beciul sau parcul din împrejurimi au fost reamenajate și pot fi vizitate.

Croit în cel mai curat stil românesc

„Am făcut și eu ce-am putut, fiindcă n-am mai găsit mare lucru pe-aici. Cu excepția tavanelor, care sunt cele originale, a tocurilor de la uși și ferestre, din stejar masiv, și ai stâlpilor din cerdac, sculptați de meșterii pietrari de la Tansa, totul a fost fie distrus, fie pur și simplu luat”, povestește nepoata lui Constantin Prezan în vreme ce intrăm în conacul vechi. A venit tocmai de la București, unde locuiește, să stăm de vorbă și să ne arate locul sfințit de amintirea bunicilor. Și vine aici ori de câte ori e solicitată, energică, vioaie, parcă făcând în ciudă vârstei, întruchipând o lume întreagă, știută numai din tomurile pe care istoria a așezat aburii uitării.

Interiorul conacului are un aer trist. L-au apăsat vremurile. Configurația casei a rămas, în parte, cea originală, însă încăperile au fost despuiate de odoarele lor, lăsând loc pustiului și amarului. Dar, dacă-ți ridici privirea, ceva te ajută să faci pasul înapoi în timp și să simți că spiritul lui Constantin Prezan e viu și strivește nimicniciile istoriei. În fiecare odaie, s-au păstrat tavanele originale, meșterite de lemnari de-ai locului într-o tehnică unică de îmbinare - „în coasta vacii” - și decorate cu cioplitură „în unghie”, motiv vechi, tradițional în părțile Vasluiului, foarte prezent și pe elementele arhitecturale ale bisericilor de lemn. Același tip de tavane aveam să admir numai un pic mai încolo, la grădinița din Dumești, clădire construită, spre luminarea copiilor din sat, tot de soții Prezan. „Aici era casa lui - totul era artă populară, totul era sobru, nu era nici un exces. Așa era și el”, spune nepoata.

S-a străduit, după eforturi susținute, să redea odăilor aerul primitor de altădată și să refacă, la scară mică, lumea pe care a trăit-o Prezan. A bătut, neobosită, toate marile muzee ale țării, dar și târgurile de antichități, anticariatele, în încercarea de a găsi obiecte, fotografii, documente, utile în a reconstitui imaginea epocii. Ce a putut, a cumpărat. Alte obiecte au fost donate. Fotografii care-l înfățișează în diferite ipostaze și în diferite perioade pe mareșal au fost reproduse și expuse și la Schinetea. „Spre exemplu, aici era dormitorul bunicii mele, Olga Prezan. După cum vedeți, am organizat o sală a Primului Război Mondial, în care am expus fotografii originale, reproduse după cele aflate în patrimoniul Muzeului Național Militar din București, obiecte legate de luptele de atunci, o copie după pictura lui Constantin Petrescu, a asaltului de la Mărășești. În timpul războiului, Prezan a făcut tot ce era posibil pentru a aduce pe front scriitori, pictori, care să imortalizeze scenele, iar Constantin Petrescu e pictorul care a pictat cel mai mult”, explică Olga Macarie.

Mareșalul de la Schinetea

Moșia Schinetea, ca și conacul, a fost cumpărată de soții Constantin și Olga Prezan de la avocatul Livaditti din Iași, în 1897. Pe atunci, Prezan era adjutant regal pe lângă prințul moștenitor Ferdinand. Cum a ajuns acest militar de vază tocmai la Schinetea, pe coclauri, la capătul unui drum vasluian greu? „În primul război a fost prezent foarte mult în Moldova, aici derulându-se majoritatea campaniilor militare la care a participat. Apoi, el era o fire mai puțin expansivă, nu foarte sociabil; nu s-a împăcat nici cu politicienii din timpul lui, nici cu cei din camarila regală, cu care avusese de-a face cât timp l-a păstorit pe Ferdinand. Și, într-un fel, Schinetea a fost locul perfect. Cred că s-a retras aici ca să nu mai aibă de-a face cu ei”, spune Olga Macarie.

Satul era mic; case puține. Treptat, Prezan a angajat grăjdari, viticultori, agricultori și toți și-au clădit case, mărind așezarea. Ca și în armată, și aici mareșalul era respectat. Era drept și îi plăceau, spune nepoata, „oamenii de cuvânt”. „Dacă cineva dintre cei care lucrau nu-și făcea treaba, nu țipa la el, nu-l brusca, ci îi explica, cu argumente, că n-a făcut ce trebuie și că, prin urmare, trebuie să plece.”

Schinetea a fost acasă pentru Constantin Prezan, mai ales după încheierea Primului Război Mondial, când s-a pensionat. Aici venea în fiecare an, înainte de Paști, și rămânea până în octombrie. „Atunci se împacheta totul și porneam spre București. În timpul iernii stăteam acolo. Statul român îi pusese la dispoziție un vagon, cu care veneam primăvara și ne întorceam toamna. Vagonul era garat într-un șopron special, la gara Băcești. Mie-mi plăcea grozav, fiindcă avea două dormitoare, îl avea pe Toma, conductorul, care și gătea, avea salon. Pentru nimic în lume n-aș fi scăpat vagonul! Schimbam trenul la Buhăiești; făceam o zi de la București. De la gară ne luau cu docarul. Drumul era fix ca acum; îl întreținea el”, își amintește Olga Macarie.

„Cea mai importantă personalitate militară din epoca modernă a României”

Constantin Prezan a fost militar de carieră. Format la Școala Fiilor de Militari din Iași, școlit mai departe în spirit cazon, a fost adjutant regal al prințului Ferdinand, a condus numeroase campanii militare, cele mai cunoscute dintre reușitele sale fiind cele de pe câmpurile de luptă de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Aceste victorii au ajutat la înfăptuirea Unirii celei mari, un vis de generații.

„Prezan a fost cea mai importantă personalitate militară din epoca modernă a României. A condus partea a doua a campaniei din Primul Război Mondial, în cele mai grele condiții. Clasa politică credea că România va dispărea ca stat. Ne aflam la un deceniu distanță de Răscoala de la 1907 și soldații, cei mai mulți proveniți din rândurile țărănimii, avea un puternic resentiment față de structurile de conducere din armată. Într-un război, asta complică foarte mult lucrurile. Mareșalul a avut o discuție cu I.G. Duca și a hotărât să facă un cotidian care să apară în toată perioada războiului, în 20.000 de exemplare; 15.000 se dădeau pentru armată, 5.000 pentru populație. Dar pe cine să pună redactor-șef? Prima idee a fost Octavian Goga, dar politicienii nu-l doreau, pentru că intelectualii ardeleni aveau o părere foarte proastă despre clasa politică românească. Așa că mareșalul îl va numi redactor-șef al ziarului «România» pe sublocotenentul Mihail Sadoveanu” , mi-a povestit, în cerdacul de la Schinetea, Mihai Hodorogea, autor, alături de Grigore Stamate, a două volume consistente despre cariera și biografia mareșalului.

„Pe bunicul l-am admirat enorm”

Constantin Prezan a fost un om de caracter, drept și just, impunând respect și admirație. Așa și-l amintește Olga Macarie. Nu făcea favoruri și nu obișnuia să se folosească de funcția și de privilegiile pe care statul, în semn de recunoaștere pentru meritele sale din cariera de militar, i le oferise. „V-am spus că aveam la dispoziție un vagon, care stătea aici, la Băcești, toată vara. Se ajunge greu și acum aici, dar imaginați-vă cum era atunci. El putea să trimită vagonul când voia după cineva din București. Niciodată n-a vrut să facă asta. Nici măcar pentru Antonescu”.

Își iubea cu sinceritate nepoții, fără a fi însă, fățiș, foarte afectuos. Puținele povești pe care le spunea acestora erau legate, invariabil, de front, de luptele de la Oituz sau de la Mărășești. Crescută în casa bunicilor, la Schinetea, Olga Macarie crede că îi datorează lui Constantin Prezan puterea care a ajutat-o să supraviețuiască arestării mamei și infernului comunist: „L-am admirat enorm, voiam să-l copiez în tot ce face. Am și ținut la el, sigur, dar sentimentul predominant a fost de admirație. M-a învățat atâtea lucruri! Datorită lui și felului destul de dur de a mă educa, m-am maturizat forțat. Eficiența acestei durități în educația mea a fost foarte repede confirmată. El a murit în 1943, iar în 1948 comuniștii au arestat-o pe mama, fiind și eu aici. Percheziția a durat trei zile. Au răscolit tot, au găurit sofalele, au făcut prăpăd și au vorbit tare urât. Doar aici erau mulți țărani, dar eu atunci am auzit prima oară pe cineva înjurând. A fost ceva oribil, aveam 14 ani. Dar am acționat ca un adult. Am știut ce trebuie să fac. L-am sunat pe tata, care era la București, și care mi-a spus: «Suie-te în primul tren, pleacă de acolo și lasă totul baltă!» Am plecat pe 10 septembrie 1948”. S-a întors abia peste 42 de ani, găsind devastat universul în care crescuse.

Legat de episodul arestării mamei și al confiscării conacului și moșiei, odată cu instaurarea regimului comunist, Olga Macarie crede că mareșalul a avut o premoniție a valului roșu ce urma să vină peste România, ca urmare a contactelor cu militarii ruși, pe care le avusese încă din 1917. „Sunt convinsă că el a știut că se va întâmpla ceva, pentru că în 1934, anul în care sunt născută eu, el a împărțit moșia: o parte a vândut-o soției lui, Olga, o parte mamei mele și o parte tatălui meu. Ce rost avea să vândă moșia în 1934?”

În lumea politică și militară a epocii a fost cunoscut drept o fire inflexibilă, dură. În familie, spre deosebire de expansiva și sociabila sa soție, Olga, era mai degrabă un posac și un taciturn. Nu-i plăceau întâlnirile foarte colorate, evita societatea vremii și mai ales cercurile politice. La Schinetea, în liniștea moșiei sale, în lumea aceea profund rurală, s-a simțit însă întotdeauna în largul său.