„Şcoala adevărată porneşte de la blândeţe şi iubire“

"Prin urmare", scria Simion Mehedinţi în Prefaţa la ediţia a şaptea a cărţii sale Altă creştere - şcoala muncii, "dacă e vorba de ziua de mâine, din două una: ori neamul are parte de un adevărat om de stat, iar acela, din prinosul energiei sale, dăruieşte şi altora putere de muncă (dovada jertfei lui Salazar, mântuitorul Portugaliei); ori, dacă lipseşte omul de stat, singura nădejde a unui popor e o bună creştere şi un regim de muncă atât de bine întocmit, încât nici cârmuitorii cei mai bicisnici să nu-i poată face nici un rău."

Autorul ne înfăţişează perioada de la sfârşitul Primului Război Mondial, perioadă în care educaţia tineretului se dovedea mai prejos decât toate aşteptările. Lumea politică era fărâmiţată în multe partide. Legislaţia din domeniul educaţiei era bogată ca şi astăzi, şi totuşi efectele nu se arătau. Simion Mehedinţi face o analiză a acestei situaţii de pe o poziţie creştină. Părintele profesor Vasile Goldun de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti îl recomandă şi studenţilor teologi, "pentru că el, ca nimeni altul, s-a implicat cu dăruire jertfelnică în câmpul educaţiei tineretului, susţinând cu fermitate valorile morale fără de care nu-i posibilă civilizaţia unui popor: credinţa, munca, onoarea şi iubirea de Neam". De ce munca? Pentru că ea are rolul de a forma deprinderi bune. Când este vorba despre schimbare - inclusiv a unei ţări - nu sunt suficiente scrisul, cititul, conferinţele, şezătorile şi legiferările. "Nu-i destul să dăruieşti cuiva o Evanghelie ca să-l faci bun creştin." Simion Mehedinţi subliniază care este motorul schimbării: fapta. Sau, mai bine zis, munca. Munca presupune răbdare, investiţie de sentimente, respect pentru munca altuia. De exemplu, o persoană care îngrijeşte un animal va înţelege predica, destinată să rămână în cele mai multe cazuri exterioară: cum că dragostea dragoste aduce. Consecinţa va fi un comportament lipsit de violenţă, blând şi iubitor. Ca metodă de educaţie, Simion Mehedinţi recomandă blândeţea şi iubirea. Socoteşte că proverbul românesc "bătaia-i din Rai" nu conţine nici un adevăr. Exemplele cu îmblânzitorii de fiare sălbatice care au folosit cu succes mijloace lipsite de brutalitate demonstrează că "bătaia nu-i din Rai, ci din prostie şi din nărăvie". Blândeţea îmblânzeşte chiar şi fiarele. Femeia este considerată educatoarea genului omenesc. Rolul celor şapte ani de acasă este imens: "Copilul deprins de mic a fi hingher şi bătăuş, murdar la trup şi spurcat la gură, greu poate fi îndreptat; iar dacă cumva nimereşte la şcoală cu apucături mojiceşti, atunci răul nu numai că nu scade, ci sporeşte: blestematul, care acasă bate pisicile, iese din şcoală hingher adevărat, gata să spargă şi capetele oamenilor." În educaţia unui popor, primul cuvânt îl au mamele. Rolul femeilor este atât de important, încât orice ar face şcoala, biserica şi toate organele statului, toate vor fi zadarnice dacă mamele nu sunt bune. Naşterea copilului nu este doar trupească, este şi sufletească. Şcoala nu adaugă decât foarte puţin peste straturile de cunoaştere şi simţire pe care elevul le asimilează acasă. Formarea unui ideal moral depinde de mame. Tocmai acest ideal moral este "unitatea de măsură a valorii de cultură şi a culturii cuiva". Concluzia este clară: "pentru a avea alţi copii şi altă creştere a tineretului, trebuie să avem întâi alte mame". Învăţătorul mamelor este preotul, care prin predica sa trebuie să ajute la formarea caracterului copiilor. Dar nu ajută doar discursul, ci e nevoie mai ales de pildă. Crearea unei lumi noi ar depinde deci de femeie şi de preot. Finalitatea educaţiei este crearea unui om întreg, adică a unei personalităţi, a unui om care are o deplină armonie între suflet şi manifestările lui în afară. Aceasta aduce fericirea cea mai mare în viaţă. Simion Mehedinţi consideră că valoarea unei şcoli se măsoară după numărul elementelor alese pe care le descoperă şi le pune în circulaţie socială, iar valoarea unui stat este proporţională cu organizarea ştiinţifică a educaţiei maselor, în vederea menirii istorice a fiecărei naţiuni. Subliniază latura etnografică a pedagogiei, care nu poate fi o ştiinţă internaţională ca algebra. Educaţia trebuie să plece de la copilul concret şi să ţină seama de moştenirea lăsată de străbuni. Concluzia este că noi, românii, "nu putem importa educaţia engleză, germană sau americană, spre a ne lecui neajunsurile noastre, după cum importăm chinina din fabricile Americii ca să vindecăm frigurile de pe malul Dunării".