Școala de pictură pe sticlă din Șcheii Brașovului (II)
Tehnica de lucru a icoanelor pe sticlă la meșterii din Șcheii Brașovului este descrisă amănunțit de academicianul Ioan Mușlea într-un studiu publicat în revista brașoveană „Țara Bârsei” nr. 1 din 1929, intitulat „Pictura pe sticlă la românii din Șcheii Brașovului”.
După ce se uscau „conturele și inscripțiile” – ne spune academicianul Ion Mușlea –, se trecea la culorile propriu-zise: fețele și hainele persoanelor, cerul, fondul etc. Aceste culori erau puse de iconari „de capul lor, cum erau învățați de la părinți”. Totul se ungea apoi cu terebentină. Uneori se punea și foița de aur, care câteodată servește de fond. La Brașov se puneau mici lamele numite „șic”, pe când la Nicula se dădea cu „bronț”, dar numai la „cununa” (aureola) sfinților. Această muncă nu era făcută de un singur om. Exista o diviziune a muncii. În aceeași casă, unul „urzia”, altul unea culorile mari, altul (specialist, de obicei știutor de carte) scria literele chirilice. Înainte de încadrare – ne spune în continare Ion Mușlea - șeful casei (de obicei iconarul cel mai bătrân) făcea un control, retușa ici-colo câte ceva pentru ca icoana să iasă bine din „atelier”. Se puteau auzi – ne spune Ion Mușlea – observații ca acestea: „Vezi c-ai lăsat pă unu chior ori cu albeață!”). Aceasta când globul ochiului nu era suficient umplut cu culoare. Sau: „Unde-i-s papucii lu’ Sfântu Dumitru? Nu-i faci papucii?” Și răspunsul venea promt: „Nu, că sfinții umblau desculți!”.
Urma apoi punerea cadrului sau a „provazului”, o ramă cumpărată „de la boltă” și numai fundul îl făceau iconarii și tot ei vopseau rama, uneori trăgând cu roșu numai prinvăgașul numit „sforț”. Pentru a nu se sparge sticla, se puneau între ea și fundul de lemn bucăți de hârtie numite „corseturi”.
Farmecul artei naive
„Urâciunea” icoanelor de care vorbește Ion Mușlea are multe cauze. Pentru o temă a icoanei exista un singur model, folosit pentru zeci sau poate sute de icoane și întrebuințat de mai multe ori, acesta se uza, uneori dovedindu-se prea mic sau prea mare pentru sticla icoanei. Maria Chifor, creatoare de icoane în Șchei mărturisea folcloristului Ion Mușlea că adeseori „făcea din cap” modelul, uitându-se la cel vechi. Ca atare, greșelile erau inevitabile sau grosolane, mai ales la cei lipsiți de talent sau puțin abili. O icoană din Șchei a primit numele popular de „Maica Domnului cu durere de măsele”, pentru că s-a deformat o parte a obrazului. Asemenea cazuri l-au făcut pe marele poet Andrei Mureșianu să atragă atenția iconarilor „să-și îndrepte nițel gustul în ceea ce privește pictura și să nu să facă de batjocură în fața unor popoară cultivate” (Andrei Mureșianu în „Telegraful Român”, nr. 65/1853, cf. Ion Mușlea, op. cit., p.47).
Ion Mușlea consideră că icoanele din Șchei sunt mai bine stilizate decât cele de la Nicula (lucrate în serie) pentru că aici se aduceau icoane pictate pe lemn de peste tot, mai ales din Rusia, chiar și de la Elisaveta Petrovna, fiica lui Petru cel Mare, aduse de preoții bisericii. Considerăm că și valoroasa pictură a Bisericii „Sfântul Nicolae” și a troițelor din Șchei au jucat un deosebit rol în grija iconarilor față de frumusețea picturii pe sticlă de aici.
În multe icoane găsim exprimarea unui simț artistic – ne spune Ion Mușlea – care nu trebuie disprețuit deloc, fapt ce arată că zugravul din popor a pus ceva din inima lui. Ele sunt foarte îngrijit lucrate, desenul de o finețe remarcabilă și culorile alese cu un gust sigur. Iar când aceste calități lipsesc, găsim în schimb o naivitate a desenului, care se apropie așa de mult de primitivismul pictorilor bisericești din veacurile XIV-XV și care-și are farmecul ei incontestabil.
Se lucra mai mult iarna – ne spune Ion Mușlea. Într-o casă de iconari, unde lucrau între trei și cinci persoane, se făceau până la douăzeci de icoane. Este adevărat că sporul depindea de mărimea lor. Acestea difereau: între 16/13 centimetri, dar și 75/50 centimetri. Erau legate dos la dos, ca să nu se spargă, formând pachete numite „șocuri”, de câte patru până la 12 icoane, după mărimea icoanelor. Șcheieni le vindeau de preferință vlădărenilor și țânțărenilor (azi comuna se numește Dumbrăvița Bârsei), care veneau la Brașov vinerea, în ziua de târg a Brașovului, și la rândul lor le vindeau pe Țara Oltului.
Vânzătorii de icoane se numeau ei înșiși „iconari”, și când intrau într-un sat, lumea se aduna în jurul lor, mai ales femeile, (căci bărbații nu se amestecau la cumpărat) spuneau: „să văd din care (icoane) n-am” și cumpărau icoanele cu sfinții care le lipseau din case. După cum ne dovedește Ion Mușlea, prețul maxim era 1 florin și 20 creițari. Întrebați unde sunt lucrate, vânzătorii răspundeau „la mănăstire”, pentru că Biserica „Sfântul Nicolae” din Șchei a fost multă vreme mănăstire. Această afirmație făcea ca icoanele să aibă o căutare deosebită.
Ultimii iconari
Icoanele șcheiene nu sunt nici datate, nici iscălite. În colecția Muzeului Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șchei, una singură este datată pentru anul 1837, cu Iisus Împărat. Ion Mușlea menționează o icoană din 1802.
Lipsa de icoane datate la școala iconarilor din Șchei – ne asigură Ion Mușlea – nu însemnează că pictura pe sticlă aici nu a înflorit și înainte de 1847, când îi menționează George Barițiu pe iconarii din Șchei, cu atât mai mult cu cât – ne spune Ion Mușlea - în majoritatea caselor din Șchei sunt icoane cu vârsta venerabilă de 100-130 de ani, deci ne trimite în veacul al XVIII-lea. Naivitatea desenului îl face pe Ion Mușlea să considere că acestea se apropie mult de primitivismul pictorilor din veacurile XIV-XV și care-și au farmecul lor incontestabil.
În Șchei, puternica impresie de luminozitate derivă din culorile vii, așezate conform legii contrastelor: albastru, roșu, verde, galben. Cu toate acestea, nimic nu pare strident, dimpotrivă se creează un acord cromatic cu interesante efecte decorative.
După cum ne asigură Cornel Irimie, se potrivește deplin afirmația lui Nicolae Iorga: „Dacă pictura pe sticlă e mai puțin gravă, mai puțin solemnă, mai puțin impozantă, mai puțin perfectă în ceea ce privește tehnica, în ea se amestecă sufletul adevărat al poporului” (Nicolae Iorga, „Vechea artă bisericească la români”,Vălenii de Munte, 1934, p. 144), iar Lucian Blaga aprecia că „Pe acest plan de semnificații „stângăciia” încetează de a mai fi stângăcie, fiind indicată la rang de noimă” (Lucian Blaga „Spațiul mioritic”, București, 1936, pp. 193-194).
Pe unele icoane – ne spune Ion Mușlea – găsești în expresia feței atâta durere și amărăciune, încât uiți cu desăvârșire că ești în fața operei unui umil țăran. El și-a pus acolo tot sufletul, a trăit momentul de creație, a fost artist în toată puterea cuvântului.
Ion Mușlea cunoaștea în 1928 pe cea de pe urmă iconăreasă din Șchei, Maria Deji, cu vârsta de 55 ani, care a învățat meseria de la mama ei, dar și de la frații ei Tămaș, originari din Galații Făgărașului, care făceau icoane deosebite. Știe că pe vremuri erau aici mulți iconari, oameni bătrâni, dar la acea dată era singura care mai făcea icoane. După spusele ei, mai erau iconari la Arpașul de Sus, la Scarei și Ludișor. În ultimul sat ar fi fost un călugăr care „făcea icoane cu mulți draci”. Era nemulțumită că s-a născut preferința pentru icoanele pe hârtie, puse pe sticlă, considerându-le de prost gust.
Un ordin ministerial din 1891 interzicea colportajul icoanelor pe sticlă, ceea ce a dus la diminuarea prezenței acestora pe piață și evident dezinteresul pentru perpetuarea acestei arte. Peste câțiva ani – spunea Ion Mușlea – când vor muri și ultimile iconărițe, se va putea zice că interesantul meșteșug al zugrăvirii de icoane pe sticlă în Ardeal, ridicat uneori până la înălțimea unei adevărate arte, s-a încheiat.
Valoare artistică
Originalitatea și calitățile specifice ale icoanelor românești pe sticlă, opere ale unor meșteri simpli, dar talentați – ne asigură Cornel Irimie - au impresionat puternic pe toți criticii, istoricii de artă, ca și publicul larg din țară și străinătate, în special în ultimii ani, când aceste opere de artă populară au intrat în circuit alături de celelalte genuri.
Comparând uneori forța și vigoarea acestei arte cu cea a așa-zisei arte primitive, istoricii de artă sunt nevoiți să recunoască în aceste produse ale artei românești un mănunchi de calități: decorativism și stilizare, redare a esențialului și sugerare a unor idei și sentimente într-o manieră originală, care derivă și din felul punerii în pagină, imaginile fiind proiectate într-n spațiu convențional. Omologarea formelor umane cu formele florale și geometrice ale decorației, simetria și ritmul conferă icoanelor pe sticlă noi dimensiuni pe scara valorilor artistice.
Prezența a numeroaselor icoane pe sticlă din Șchei în multe sate din sudul Transilvaniei, până în vremea noastră – afirmă în încheiere Cornel Irimie – se explică prin marea lor răspândire în trecut, ele fiind colportate cu sutele și miile anual de către cărăușii din Tohan și Vlădeni până spre Sibiu și spre Târnave, așa cum prezența lor în orice colecție, muzeu sau expoziție este de asemenea astăzi un fapt de la sine înțeles și necesar, deoarece niciuna din acestea nu poate fi considerată reprezentativă fără lucrări ale iconarilor șcheieni.
Mulți din iconarii din Șchei au rămas în anonimat. Despre Maniu Iconaru din Șchei știm doar că în 8 noiembrie 1779 „Nicolae al Mihalachii se căsătorește cu Maria, fata lui Maniu Iconariu” (Arhiva muzeului Șchei, Catastiful căsătoriților/1795.) . În 1772 aflăm din registrul căsătoriților că „Petru Munteanu se căsătorește cu Ana a lui Neagoe Iconaru” (Arhiva muzeului Șchei, Catastiful căsătoriților/1772). Ioan Dobra Zugrav picta la 1777 icoanele împărătești și ușile împărătești din comuna Zăbala (județul Covasna), care – după aprecierea lui Marius Porumb – s-a aflat în legături cu centrul artistic din Șcheii Brașovului.