Şcoala singurătăţii smerite de la Ţibucani

Nici nu ştii dacă nu cumva vara însăşi se zămisleşte în mugurii merilor de la Schitul Ţibucani din judeţul Neamţ, pregătiţi să-şi spargă armurile în prima noapte cu lună plină şi să sloboadă spre cerul curat ca o cupolă de biserică stele de polen aurit direct pe aripile îngerilor.

Despre Schitul Ţibucani, aparţinător de Mănăstirea Secu, istoricii au scris cu siguranţă direct în cartea cerurilor căci nu înţelegem altfel neasemuita lui frumuseţe. Pornim, aşadar, într-o după-amiază de primăvară aşternută domol peste ţinuturile moldave, de la Hanul Răzeşilor spre schit, străbătând colinele legendarilor răzeşi, despre care ne povestise cu o seară înainte gazda noastră Ion Asaftei, neinteresaţi de repere geografice, lăsându-ne furaţi de locuri şi oameni. Aveam să citim mai târziu într-un ghid coordonatele Schitului Ţibucani (22 km N-E de Piatra Neamţ şi 30 km S-E de Tg. Neamţ) şi să ne minunăm cum de au ales îngerii tocmai locul acela ca semn dat credincioşilor că trebuie ridicat acolo altar pentru Domnul. Şerpuim asemenea drumului prin păduri cu priviri mijite în zorii primăverii, mai trecem o culme, ne coborâm într-o vale răsărită din jăratecul verde al lutului răscolit de razele soarelui şi, tocmai când ne pregăteam să-ntrebăm dacă mai e mult până la schit, ni se înfăţişă ochilor minunea: acolo, exact în căuşul unor mâini uriaşe de humă, izbucneşte spre cer, ca un lujer de crin, aşezarea monahală. Ctitoria spătarului Cantacuzino îşi aşteaptă slujitorii "În actul găsit la acest schit de sihăstrie din anul 1782, ianuarie 25, ne-am încredinţat că acest sfânt lăcaş (cu hramul "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului" n.n) este înfiinţat de fericitul întru pomenire boieru spătaru Iordache Cantacuzino Delianu", scria, la 22 iulie 1859, "Aga şi cavalerul Ioniţă Botez", într-un document semnat de el la finele lucrărilor de îmbunătăţire a bisericii schitului, "trebuincioase spre a o aduce în cea mai bună şi plăcută stare." Dar nici aga Botez, nici noi până mai deunăzi nu aveam de unde şti că o biserică din bârne de stejar, aşezate pe temelie de piatră, fusese ridicată cu mult mai înainte, chiar înainte de anul 1764, când unele cronologii fixează data ctitoririi schitului, de o mică obşte de anahoreţi veniţi de la Mănăstirea Secu pentru a vieţui în aceste locuri mirifice. Dacă prin actul lui spătarul Iordache Cantacuzino Delianu îndatora pe urmaşii săi "a da cele trebuincioase Sfântului Altar şi care din vreme în vreme au convenit a se mai da de către cei îndatoraţi celor hotărâte de fondatori", iar misteriosul aga şi cavaler Ioniţă Botez, la mai bine de un secol după aceasta, întărea cuvântul ctitorului ("Ori cine ar opri cele orânduite de mine, de a nu se da după aşezământ, sau s-ar lenevi de a nu face pomenirile obişnuite păcat va dobândi"), astăzi sfântul lăcaş are tot ce îi trebuie, mai puţin monahi. Pentru că la Schitul Ţibucani sunt doar trei vieţuitori. "Spiritul paisian" a desăvârşit lucrarea Domnului Părintele Arsenie, egumenul acestui aşezământ monahal, ajuns ca şi înaintaşii cuvioşiei sale aici tot de la Mănăstirea Secu, ştie că, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, conform Pomelnicului Triptic şi unor documente aflate la mănăstire, acest sfânt aşezământ a constituit un puternic centru cultural-teologic, afirmat prin şcoala care a funcţionat în incinta sa în "spiritul paisian" şi prin unii dascăli recunoscuţi precum Teodosie, Ilarion sau Damian Ţâru. Ultimul dintre ei, mutându-se la Mănăstirea Secu pentru mai multă linişte pe la 1940, a zis odată ucenicului său, singura persoană cu care vorbea: "Părinte Nicodim, eu nu am venit aici pentru Mănăstirea Secu, ci pentru Râpa lui Coroi. Acolo, în adâncul codrilor, aş fi vrut să mă ascund, să nu văd faţă de om, să vorbesc numai cu Dumnezeu şi să mă hrănesc cu ierburi din pustie. Dar pentru că nu am ajuns la măsura aceasta, am ales viaţa de obşte, însă mă silesc să fac aici ceea ce trebuia să fac acolo." Numai că părintele Damian trecuse prin "şcoala" şi obştea de la Ţibucani cu un deceniu în urmă, smerindu-se în ascultarea de tâmplar, pentru care nu primea niciodată să fie lăudat. Dacă zicea cineva "lucrul acesta este foarte bun", se întrista mult inima sa. Iar dacă zicea " lucrul acesta nu este bine făcut", atunci se bucura şi îi mulţumea, pentru că nu considera drumul desăvârşirii vreodată încheiat. Din aceleaşi motive nu mânca niciodată stând pe scaun, ci şezând numai în picioare. Conectat la realităţile contemporane ale ortodoxiei româneşti Intrăm în biserica veche, cu cele trei turle ridicate în linie dreaptă. Păşim tăcuţi pentru a ne închina la icoane, luminaţi de varul pereţilor şi de taina icoanelor vechi. Admirăm splendida catapeteasmă, creaţie originală în lemn de tei a unor meşteri anonimi, nemaiîntâlnită în bisericile mănăstirilor noastre, şi ne minunăm aflând că este singura biserică din România care are hramul "Sfânta Mironosiţă şi Întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena", cu siguranţă aşezat ca semn al smereniei şi credinţei răzeşilor din ţinut şi a familiei agăi Ioniţă Botez care a întărit-o, dăruindu-i şi clopotniţa actuală la anul Unirii Principatelor Române. Intrăm apoi în biserica nouă, ctitorită şi terminată de protosinghelul Gherontie la vremea când Europa "civilizată" înota în sângele Războiului al Doilea Mondial (începută în 1940 şi terminată în 1943), pentru a ne întoarce în prezent. Adică la obştea de astăzi, atât de firavă, dar puternică prin credinţă şi nădăjduire. Privind mâinile scrijelite de muncă ale părintelui Arsenie şi ale fraţilor cuvioşiei sale, desluşim sensul zugrăvitelor "icoane" ale nevoirilor lor zilnice. Şi poate nimic din tot ceea ce am văzut noi aici nu ar fi avut înţeles dacă părintele Arsenie nu ne-ar fi mărturisit cu smerenie că, după ce a absolvit Facultatea de Teologie, s-a înscris şi la cea de Silvicultură, pentru a "pătrunde şi mai adânc natura, ca lucrare a lui Dumnezeu". În faţa unor asemenea fapte, cuvintele par a fi de prisos. Pe înserat, părăsim Schitul Ţibucani cu regretul că trebuie să ne întoarcem în oraşele noastre de zgură, dar fericiţi că, pentru câteva clipe, am gustat din veşnicie şi cu bucuria că însuşi Întâistătătorul Bisericii noastre, Preafericitul Părinte Daniel, a sfinţit în toamna anului 2007 schitul, conectându-l firesc la realităţile ortodoxiei româneşti ale începutului celui de-al treilea mileniu creştin.