Sensul educaţiei în viaţa cotidiană
Alegem astăzi să înţelegem educaţia fie ca un complex rigid de informaţii, un cumul de teorii care trebuie învăţate, iar uneori doar memorate, în virtutea unei etichete sociale, fie ca un dat împropriat într-un mod firesc. Şi poate că ultimul sens suscită nişte semne de întrebare: cum adică să fie educaţia un dat sau mai bine spus un dar? Însă, îndeosebi, cum s-ar putea înscrie procesul de educare în orizontul unei cunoaşteri naturale?
Înainte de a răspunde acestor problematizări printr-un exemplu concret, merită să acordăm atenţie unei definiţii de nuanţă, deşi incomplete, din Dicţionarul Explicativ asupra educaţiei ca „activitate socială1 cu caracter fundamental de transmitere a experienţei de viaţă, a culturii către generaţii tinere, de influenţare sistematică şi conştientă a dezvoltării intelectuale, morale sau fizice; bună cuviinţă“2. Aşadar, între altele, educaţia este un dar primit de la celălalt prin comunicare. Şi totuşi ce intenţionează să ni se comunice? În acest dar transpare împărtăşirea unei înţelegeri unitare despre uimitoarea lume a numelor (sau de-numirilor atribuite fiecărei făpturi sau materii din univers), împărtăşirea unei experienţe autentice, a unor taine poate încă neaccesate sau, din contră, probate şi înmânate3 în virtutea unei responsabilităţi personale4 care traversează în parcursul său şi alcătuirea inimii. Căci şi cultura - vorbind despre „transmiterea culturii“ - se consideră a fi la modul practic o tradiţie vie, întrupată de la generaţie la generaţie, şi astfel conţine în sine o încărcătură profund spirituală. Şi ce înseamnă o nouă generaţie decât naşterea din nou, ceea ce în limbajul evanghelic s-ar traduce ca naşterea de sus, „din apă şi din Duh“ (In. 3, 5)?
Cultura care nu trece prin inimă nu poate fi dătătoare de viaţă, ci obositoare; şi în acest sens riscă să devină un veritabil chin câtă vreme nu este înţeleasă, deci trăită. De aceea, la polul opus, fiecare gest, fiecare obicei cu adevărat tradiţional, inclusiv vestimentaţia, ocupaţia, modul de a vorbi, de a relaţiona sau de a ne întâlni unii cu alţii, deci fiecare dintre acestea chiar este un simbol viu, fascinant, deopotrivă personal şi universal, care îşi revelează taina pe măsură ce este întrupat în viaţa de clipă cu clipă. Astfel, în ultimă instanţă, lumea reprezintă „un transparent al lui Dumnezeu“5, ca una ce este purtătoare de pecetea Duhului Sfânt, o lume care ne invită cu fiecare nouă picătură de cunoaştere la apropierea dintre noi, la bucurie, la pofta de viaţă, şi prin toate acestea la dorirea de a participa sinergic la prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu în viaţa noastră şi a universului însuşit într-un mod, de asemeni, iubitor. În cele din urmă, observăm că, de fapt, prin educaţie se comunică omului... omul, iar prin om Dumnezeu ni Se comunică nouă în iubirea Sa faţă de întreaga făptură. Şi poate că ceea ce ne frapează cel mai mult este că Dumnezeu a dorit să ni Se împărtăşească în mod personal, să Se lase atins de către om prin simţirea înţelegătoare a minţii şi a inimii clar-văzătoare (care vede lucrurile în esenţa lor, întru adevăr). Însă toate aceste daruri sădite în fiinţa noastră ca potenţial trebuie cultivate - adică să ne lăsăm educaţi6 pentru a dobândi înţelegerea lumii înconjurătoare, sesizarea Duhului care o înnobilează cu o frumuseţe şi o alcătuire unică, şi conştientizarea vocaţiei noastre ca dimpreună-receptori ai bucuriei şi sfinţitori ai creaţiei, în tot de-a una, întru asemănarea Dumnezeieştii Treimi.
Invitaţie nescrisă la revelaţia unei lumi inedite
Şi totuşi, de ce ar fi educaţia şcolară atât de prezentă în vacanţă? Cum ar putea să devină educaţia şcolară un interes viu, extra-curricular (!), admis de bunăvoie în viaţa copilului? Poate doar dacă am vedea în educaţie o sursă inepuizabilă de provocări ale cunoaşterii în curs să devină motive de bucurie! Pe măsură ce cunoaştem lumea înconjurătoare, parcă deprindem o nouă perspectivă a lucrurilor prin care vedem sensul fiecăruia şi tocmai în lumina raţiunilor revelate, ne minunăm şi ne bucurăm de această nouă lume şi împreună cu ea. Iar dacă ne bucurăm este pentru că am început să o înţelegem, să intrăm în relaţie cu ea, să o simţim şi, astfel, să o iubim. Însă această lume a ineditului, a clipei, ni se deschide prin cunoaştere, dar o cunoaştere responsabilă. Adică suntem făcuţi părtaşi la tainele lumii revelate pentru ca noi să ştim cum să ne comportăm cu ea în iubirea noastră. Şi, de fapt, după cum ne spun şi Sfinţii Părinţi, acesta este sensul cunoaşterii, „vederea adevărată este vederea duhovnicească a minţii şi ea constă în a te uimi şi a pătrunde în toate cele ce s-au făcut şi se fac“7.
Astfel, în vacanţă, copilul sau tânărul se bucură de roadele educaţiei care îşi găsesc expresia în explorarea universului dimprejurul său din dorinţa de a atinge şi de a simţi plinătatea vieţii care face să vibreze într-un mod absolut unic până şi cele mai mici detalii ale materiei. Aşadar, prin educaţie, omul învaţă să vadă dincolo de silueta fizică a lucrurilor, adică învaţă să citească natura şi să relaţioneze cu ea. În acest sens ni se pare foarte edificator sistemul educaţional finlandez - situat în topul ţărilor evaluate de către PISA -, care a adoptat modelul comprehensiv de şcoală, unde copiii cu vârste cuprinse între 7 şi 15 ani petrec timpul împreună, fără diferenţe de nivel între clase (adică nu există criterii comparative gen „clase de elită şi clase slabe“). Şi această abordare a pedagogiei este posibilă din cel puţin două motive: contextul cultural al poporului finlandez - cu un impact foarte amplu asupra educaţiei şcolare actuale8 - şi o „cultură“ a educaţiei9 care face din arta de a preda o adevărată carieră asumată cu toată dăruirea de sine. De aceea, există o competiţie foarte strânsă pentru a deveni profesor tocmai pentru că acesta reprezintă statutul cel mai onorabil (ca percepţie civică, nu ca salariu) la nivel naţional, în virtutea unei pregătiri foarte exigente în stare să facă faţă atribuţiilor specifice pe care le adresează fiecărui tânăr în parte ca unuia ce are şanse egale de a primi o educaţie de calitate10. Iar când spunem model comprehensiv ne referim la o şcoală concentrată pe practică, pe experimentări prin care fiecare copil să deprindă aptitudinile fundamentale, dar şi simţul cunoaşterii, al unei curiozităţi spre participarea la viaţa naturii, să devină creativi şi să înveţe să se exprime prin darurile personale (ceea ce explică curricula individualizată). Şi credem că este foarte firesc ca profesia de pedagog să fie mai presus decât cea de medic sau de avocat: în timp ce ultimele urmăresc să refacă un echilibru iniţial, profesorul devine co-participant la formarea unui om. Ceea ce devine o lucrare cu adevărat dumnezeiască, în duhul tradiţiei neptice - „mintea omului nu numai că rezideşte prin cuvânt sufletele celorlalţi oameni, dar le face vii prin duhul gurii sale“11.
Note: 1 ‑Cele mai multe definiţii atribuie educaţiei o notă de social, cel mult moral, fără a aminti de axul central al acesteia şi finalitatea, de fapt - „cultura duhului“.
2 ‑http://dexonline.ro/definitie/educatie
3 ‑În-mânarea, tradus ad litteram, este ceva dat prin mână, ceea ce arată caracterul absolut personal.
4 ‑Responsabilitatea, deopotrivă a celui care oferă şi a celui care primeşte aşa cum şi dragostea nu poate fi decât responsabilă (mitrop. Antonie Bloom), în sensul în care se împărtăşeşte (reciproc) în perspectiva unui permanent răspuns creator, virtual.
5 ‑Un răspuns al pr. Dumitru Stăniloae în „7 dimineţi cu părintele Stăniloae“, convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 81.
6 ‑Observăm, în duhul Sfinţilor Părinţi, că Dumnezeu Se lasă cunoscut numai şi numai prin smerenia omului, în timp ce cunoaşterea prin sine, autosuficientă, prezintă o cunoaştere distorsionată a lumii, opacă tainelor dumnezeieşti.
7 ‑Sf. Maxim Mărturisitorul, apud mitrop. Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă. Ştiinţa Sfinţilor Părinţi, Ed. Învierea, Timişoara, 1998, p. 49.
8 ‑http://www.guardian.co.uk/teacher-network/teacher-blog/2012/apr/09/finish-school-system
9 ‑http://www.huffingtonpost.com/2012/11/27/best-education-in-the-wor_n_2199795.html
10 ‑http://www.nytimes.com/2011/12/13/education/from-finland-an-intriguing-school-reform-model.html?pagewantedâ2&_râ2&refâgeneral&srcâme
11 ‑Sf. Nichita Stithatul apud mitrop. Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 145.