Sensul misiunii creștine în lumea contemporană
Începutul unui an este, pentru orice om, un prilej de bilanţ al activităţii depuse anterior, dar şi unul al realizării de planuri noi pentru perioada care urmează. Pentru un creştin autentic, pe lângă acestea, nu există mai mare preocupare și nădejde decât mântuirea sufletului. Toate rugăciunile, faptele bune şi orice osteneală duhovnicească au tocmai această finalitate.
Pentru obţinerea mântuirii, creştinii ştiu că e necesară găsirea unei modalităţi de a vieţui asemenea lui Hristos, astfel încât, deşi în mijlocul lumii, creştinii să nu se identifice cu duhul lumii, ci să facă auzită şi împlinită vocea profetică a Bisericii lui Hristos între oameni.
Mai multe sunt îndemnurile Mântuitorului Hristos din Sfânta Scriptură, care se referă la folosirea raţională a bunurilor pământeşti, materiale. În toate aceste cazuri, El avertizează că lipirea prea mare de bunurile pământeşti este un păcat şi că nimeni nu poate ajunge la viaţa veşnică dacă nu aduce roade duhovniceşti. Bogăţia duhovnicească este similară unei comori, dar a uneia care nu piere, ci împodobeşte sufletul celor care doresc cu adevărat să-şi mântuiască sufletul. Această comoară o va obţine în ceruri tot cel care, potrivit poruncii Domnului Iisus, are credință, nu-şi lipeşte sufletul de bogăţiile lumii, face milostenie, îşi asumă greutăţile (crucea) vieţii şi urmează Lui. Se ştie cât de căutate sunt comorile de pe pământ şi câţi nu-şi dau viaţa pentru găsirea unei comori, sperând poate ca apoi să aibă toate cele necesare traiului. Comoara cerească este însă altceva. Tot în Evanghelie se menţionează că un om a găsit o comoară ascunsă în pământ şi, de bucurie, s-a dus să vândă tot ce a avut pentru a cumpăra acea bucată de pământ. Aşa este şi cu Împărăţia Cerurilor. Cel ce a găsit Calea care duce la ea, adică pe Cel care este „Calea, Adevărul şi Viaţa”, nesocoteşte toate deşertăciunile lumii acesteia trecătoare şi face tot posibilul pentru a o străbate şi a ajunge la comoara cea neveştejită, pe care „nici furii nu o sapă şi nici rugina sau moliile nu o strică”. Calea dreaptă o ştim, căci ea este cea indicată de Biserică. Este necesar numai să ne angajăm serios și să nu șovăim.
Dintre scriitorii bisericeşti de la începuturile creştinismului, Sfântul Apostol Pavel ne-a lăsat un adevărat „program” de urmare a lui Hristos. El însuşi a împlinit aceasta, răspunzând chemării Domnului Iisus, îndurând chiar și moartea, pentru numele şi învăţătura Acestuia. L-au urmat şi mărturisit pe Hristos atâţia martiri din primele secole, dar şi din vremea contemporană, cei pe care îi numim „neomartiri”, atâţia slujitori ai Bisericii, dar şi credincioşi devotaţi, care au arătat că urmarea lui Hristos nu este un chin, nu este o corvoadă, ci un fapt minunat. Despre aceasta a încredinţat şi Iisus Însuşi atunci când a zis: „Luaţi jugul Meu asupra voastră, căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” (Matei 11, 29).
Direcțiile misiunii Bisericii
În ansamblul vieții creștinești obștești însă, misiunea Bisericii are în vedere o multitudine de aspecte. Într-adevăr, înainte de orice, misiunea Bisericii îşi are temeiul în Sfânta Scriptură, după modelul misiunii Sfintei Treimi. Preotul prof. dr. Valer Bel de la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca a delimitat, într-o lucrare a sa, premisele teologice ale misiunii creştine astfel: „Sfânta Treime şi misiunea. Missio Dei, Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu trimis în lume pentru mântuirea şi viaţa lumii; Missio Filii, Trimiterea Duhului Sfânt, întemeierea Bisericii şi inaugurarea misiunii creştine; Missio Spiritus Sancti şi Trimiterea Apostolilor şi a Bisericii apostolice; Missio Ecclesiae” (Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 163). Noi ne aflăm acum în perioada misiunii Bisericii în lume, în aşteptarea celei de a doua veniri a lui Hristos şi a instaurării Împărăţiei care nu va avea sfârşit. De aceea, toate activităţile misionare ale Bisericii au şi un caracter eshatologic.
De la început, misiunea Bisericii s-a angajat în două mari direcţii: misiunea internă, adică preocuparea faţă de cei botezaţi, organizând viaţa internă, liturgică şi socială a comunităţii creştine, şi misiunea externă, grija faţă de propovăduirea Evangheliei celor din afară. Astfel, Biserica apare atât ca o comunitate euharistică - poporul lui Dumnezeu deja răscumpărat, cât şi ca o comunitate apostolică misionară, care are conştiinţa unei trimiteri speciale la cei necredincioşi. Aşadar, Biserica are două metode prin care actualizează iconomia mântuirii: cea pastorală, euharistică, şi cea misionară, de propovăduire a Evangheliei.
Misiunea Bisericii și fenomenul secularizării
În anii din urmă, Biserica şi societatea în ansamblu au început să se confrunte din ce în ce mai acut cu fenomenul secularizării. Esenţa acestuia constă în faptul că întoarce privirile omului de la valorile spirituale supreme, de la Dumnezeu, spre valorile trecătoare ale acestei lumi, făcându-l să devină cu totul supus lor. Chiar dacă secularizarea a favorizat dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei mai mult decât o bănuiau promotorii iluminismului, aceasta a scufundat omul într-o profundă criză spirituală. Iar dacă acesta nu va găsi un echilibru între progresul ştiinţific şi cel spiritual, are toate şansele să se dezumanizeze.
Pentru a descoperi adevăratul sens al misiunii creştine în societatea contemporană, care nu poate fi decât în lumina Învierii lui Hristos, teologia trebuie să depăşească separaţia dintre spirit şi materie, pentru a da expresie responsabilităţii sociale creştine. Dar de o astfel de responsabilitate trebuie să fie pătrunşi mai întâi dascălii şi studenţii în teologie, ca unii care sunt chemaţi să dea sens misiunii Bisericii prin propovăduirea Evangheliei, prin slujirea Cuvântului Întrupat şi prin împlinirea diaconiei sau filantropiei creştine.
Viaţa de toate zilele, familia creştină, spiritualitatea parohială, etica personală şi socială, toate acestea joacă un rol esenţial pentru mărturia Bisericii. Apostolul neamurilor indică în Epistola sa către Efeseni care este scopul lucrării misionare a Bisericii, spunând că este „ajungerea la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 10-13).
Lumea întreagă reprezintă un teren misionar, deoarece venirea Împărăţiei lui Dumnezeu este precedată de confruntările dintre binele şi răul acestei lumi. Biserica este chemată nu numai să dea un sens şi o interpretare adecvată evenimentelor care se petrec în viaţa oamenilor, ci şi să proclame reconcilierea, pentru care are şi o sarcină profetică, aceea de a discerne unde lucreaza puterile Împărăţiei lui Dumnezeu şi unde sunt semnele ei. De aceea, Biserica trebuie să-şi intensifice misiunea şi să-și împlinească, până la sfârşitul veacurilor, rolul de prevestitoare a Împărăţiei lui Dumnezeu.