Sertarul cu lecturi: Dumnezeu - Izvor al virtuţilor

„Originea sau cauza primă a tuturor virtuţilor şi a faptelor bune este Dumnezeu. Binele, în toate formele sale, este o reflecţie a dumnezeirii. Dar, în timp ce Dumnezeu este bun prin fiinţă, existenţele create devin bune prin participare la Binele suprem, adică prin cultivarea virtuţilor.

Dumnezeu este originea, începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine, de aceea este imposibil de conceput şi lucrat binele cu adevărat în afara Lui şi fără Duhul Sfânt. În această logică duhovnicească, «tot binele vine de la Dumnezeu, după o anumită orânduire şi pleacă pe ascuns de la cei nemulţumitori, nerecunoscători şi leneşi». Virtutea, fiind o formă covârşitoare a binelui, veşmântul uman al desăvârşirii dumnezeieşti, este o manifestare a acestei plinătăţi de viaţă duhovnicească. «Cauza virtuţilor este Dumnezeu» - spune Sfântul Maxim Mărturisitorul; El este «Cel ce a făcut virtutea şi a dat-o oamenilor». Fiind «începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine», El este «începătorul oricărei virtuţi, precum soarele al luminii de toate zilele». De la El vine tot binele, şi «după orânduirea Lui». El Se află tainic în porunci şi în virtuţi, rămânând ascuns acolo unde nu întâlneşte făptuire şi dorinţă de stăruire în bine. Însă acolo unde vede străduinţă şi dragoste de săvârşire a virtuţilor, întăreşte pe ostenitor pe «calea» sau «drumul virtuţilor». Înaintarea în această viaţă virtuoasă înseamnă de fapt, împărtăşirea din plinătatea acestei vieţi dumnezeieşti. Spre deosebire de rău şi păcat, care a pătruns în fire prin libera voinţă a omului, prin exercitarea greşită a libertăţii sale şi din duşmănia vrăjmaşului, binele şi virtutea sunt opere ale conlucrării omului cu Dumnezeu. Deşi până la un anumit moment predomină efortul ascetic al creştinului, Dumnezeu fiind prezent în această lucrare în calitate de început al ei, ascuns fiind în poruncile Sale, pe măsura împlinirii acestor porunci, virtuţile se dovedesc a fi daruri dumnezeieşti ce încununează eforturile ostenitorului, copleşindu-le prin bogăţie. Virtuţile au fost date omului în chip firesc de Dumnezeu. Contrar patimilor, care nu au o fiinţă sau ipostas, fiinţa virtuţii este Dumnezeu, Care ne solicită şi aşteaptă de la noi să devenim în această viaţă lucrători ai virtuţii şi aceasta, spre fericirea noastră noastră în lumea şi viaţa aceasta trecătoare, dar şi în împărăţia Lui cea cerească. «Virtutea este firească şi se află în noi». Dobândirea ei înseamnă întoarcerea sufletului de la orbire la lumina sa proprie, la sănătatea sa cea după fire. Întoarcerea de la păcat la virtute, metanoia, este în această accepţiune, o venire în sine, o întoarcere de la ceea ce este străin, contrar şi păgubitor firii, la starea ei firească, naturală, reintrarea în hotarele specifice ale ei. Oricât de puternică ar fi obişnuinţa în lucrarea păcatului, fie el chiar generalizat în forma patimilor, virtutea, aparţinând naturii umane, rămâne mai puternică decât deprinderile străine ale acestei a doua naturi, ale acestei pseudo-naturi, contrară celei dintâi şi, până la urmă, fiinţei umane în sine. Firea omului se dovedeşte a fi, în această lucrare cu adevărat eroică, prieten adevărat sau cumplit duşman, întrucât unii au o înclinare, prin fire, spre virtute, în timp ce alţii trebuie să-şi silească firea cu toată puterea spre o astfel de lucrare34. Sfântul Ioan Scărarul, însă, îi admiră pe cei ce «deşi pentru un timp sunt biruiţi, îşi silesc firea». În acest context, Ilie Ecdicul vorbeşte despre virtuţi care atârnă de noi, menţionând între ele rugăciunea şi tăcerea; şi virtuţi care nu atârnă de noi, ci de temperamentul trupului, precum postul şi privegherea. Dacă lucrarea virtuţilor sufleteşti ţine mai mult de eforturile noastre ascetice, în lucrarea virtuţilor trupeşti, o însemnătate aparte o are firea sau temperamentul nostru, deşi aceiaşi Părinţi ne arată culmile la care poate fi înălţată această fire şi trupul, ca purtător al ei, prin asceză. Chiar dacă Îl consideră pe Dumnezeu autor prim sau izvor al virtuţilor, aceşti teodidacţi, ei înşişi lucrători deplini ai virtuţilor, vorbesc şi despre originea lor umană, în sensul colaborării omului cu harul dumnezeiesc, spre dobândirea şi practicarea lor. Virtuţile îşi au originea omenească în puterile sau facultăţile sufleteşti, în firea şi temperamentul nostru. Prin urmare, viaţa virtuoasă, dăruită în potenţă prin harul Botezului, este accesibilă tuturor; înaintarea în universul teandric al virtuţilor creştine şi al roadelor acestora fiind rezultatul purtării «jugului nevoinţelor», de către fiecare dintre noi. Virtutea şi darurile ei sunt accesibile tuturor, ca unele fireşti sau sădite în firea noastră. Ceea ce trebuie să dovedim noi este dorinţa de dobândire a lor şi, odată dobândite, stăruinţă în lucrarea lor sau, în exprimarea aceluiaşi Sfânt Antonie cel Mare: «Trebuie gând sfătuitor, vieţuire, încercare, vreme, nevoinţă şi dor după lucru bun»“. (Pr. Ioan C. Teşu, Virtuţile creştine, cărări spre fericirea veşnică)