Setea de adrenalină, între sport şi păcat

În zilele noastre, unii oameni au ajuns să fie "însetaţi de adrenalină", punându-şi viaţa în pericol prin intermediul aşa-numitelor "sporturi extreme". Când îţi pui viaţa în pericol în mod voit şi conştient, gestul poate fi considerat păcat, deoarece îţi faci rău voit trupului tău. Asemenea gesturi ar putea fi asimilate chiar tentativelor de sinucidere.

În ultimii ani, societatea omenească este într-un continuu şi nebun proces de "civilizare", de adaptare şi de redefinire a normelor morale, sociale sau culturale, majoritatea lucrurilor, a situaţiilor sau a ideilor fiind învechite. Omul zilelor noastre, tributar societăţii şi creator în acelaşi timp de "societate nouă", s-a transformat, a devenit unul nemulţumit de vechi şi într-o continuă căutare de nou. Nu mai este mulţumit ca în timpul liber să se plimbe prin parc, să meargă la un picnic sau la un film, ci vrea altceva, vrea "adrenalină". Tinerii în special, fie din teribilism, fie pentru că asta simt că le place, nu mai merg la munte pentru a admira crestele munţilor, florile sau animalele, ci vor să se caţere pe stâncile cele mai abrupte. Nu mai merg pe malul unui râu, ci caută torenţii cei mai învolburaţi şi se aruncă în ei cu bărcile sau cu caiacul. Se aruncă de la înălţimi legaţi cu coarda elastică şi fac "bungee-jumping", escaladează valurile cele mai mari, eventual înconjuraţi de rechini, pentru a face surf, alunecă cu plăcile pe lava vulcanilor activi sau încalecă trenuri de mare viteză şi călătoresc agăţaţi de acestea. Mulţi dintre oamenii zilelor noastre vor "să simtă adrenalina", să "privească moartea în ochi" şi să o sfideze sau să "le stea respiraţia", şi de aceea recurg la nenumărate sporturi care le "testează limitele". Pasionaţii de sporturile extreme sunt mereu în căutare de noi provocări şi nu ezită să "călărească" mapamondul ca să ajungă acolo unde acest tip de activităţi care ridică la maximum adrenalina pot fi practicate. Unii dintre aceştia, pe care nu ştii dacă să îi încadrezi la categoria "sportivi" sau "nebuni", cheltuie adeseori sume impresionante pentru a întreprinde aceste călătorii. Sunt deja celebre grupurile de surferi care dau roată Pacificului în căutarea celor mai înalte valuri pentru surfing. Însă au apărut şi alte sporturi, cum ar fi sandboardul, un fel de snowboard pe nisip, care se face însă pe nisip vulcanic, a vulcanilor activi. La fel, în România, barajul de la Vidraru a ajuns să fie cunoscut în ultima vreme nu pentru cât este de mare, ci că de aici se fac cele mai "tari sărituri" cu coarda elastică. Apoi, râurile Bistriţa şi Jiu au ajuns să fie cunoscute drept cele mai bune locuri de rafting, nu numai coborârilor cu barca prin apele lor învolburate. "Testarea limitelor" se face în mod conştient Dacă oricare asemenea "sportiv" ar fi întrebat de ce practică un asemenea sport, ar spune la unison că primul motiv este "testarea limitelor" şi apoi că "le place adrenalina". Însă aceste practici numite sporturi sunt de fapt jocuri cu moartea, de care nu se satură atât de uşor. Odată trecut un obstacol, practicantul acestui sport vrea altceva, mult mai puternic, creându-se o dependenţă, la fel ca şi în cazul drogurilor. Toţi vor mai mult, mai multă adrenalină şi mai mult pericol. Pe lângă problema în sine a dependenţei de aceste practici, mai există o problemă, care se pune mai ales în cazul în care se ajunge la accidente, iar "sportivii" mor. Din punct de vedere creştin, aceste gesturi ar putea fi catalogate similar tentativei de sinucidere ori chiar sinuciderii. Din moment ce acel om face aceste gesturi conştient, voit, "testând limitele", înseamnă că ştie care este pericolul la care se supune. Păcatul este îmbrăcat în haine luminoase, spectaculoase, iar sportivul gândeşte despre sine că este un erou care a "înşelat moartea", care a sfidat-o şi că el este propriul stăpân, astfel încât tot mai mulţi cad în plasa acestui păcat. Cine face un asemenea sport nu se gândeşte la urmările gestului său, ci la momentul trăit cu intensitate maximă. Practic, merge până în ultimul moment pe calea suicidului, iar într-o fracţiune de secundă, coarda elastică îl salvează de la moarte. De cele mai multe ori, această dependenţă se vindecă doar la final, când este prea târziu. "Noi, având o viaţă sedentară, simţim nevoia eliberării energiei. Pentru că această energie duce la sentimentul de singurătate, de depresie. Eu cred că toţi cei care apelează la droguri, la alcool sau chiar la aceste sporturi sunt oameni care dau o formă acestei depresii. Sigur că este un păcat pentru că este un rău făcut cu bună-ştiinţă asupra trupului. Însă trebuie făcută o diferenţiere, pentru că sunt şi oameni bolnavi. Adică nu toţi pot fi încadraţi în aceeaşi tipologie", este de părere părintele Vasile Nechita, profesor de misiologie şi ecumenism şi suplinitor de teologie morală la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Tomis Constanţa. Sporturile extreme detronează sporturile clasice Sporturile extreme au început să se dezvolte pe la sfârşitul anilor â80, înlocuind tot mai mult sporturile clasice. Potrivit statisticilor, proporţia pasionaţilor de snowboarding a crescut în perioada 1998-2004 cu 30%, iar a celor de paintball cu 63% în aceeaşi perioadă. Cu acelaşi procent a crescut şi numărul pasionaţilor de căţărări pe pereţi artificiali. În contrast, numărul jucătorilor de baseball este mai mic cu 28% decât în 1987, iar al celor de volei cu 36%. Această ocupare a spaţiului destinat sporturilor obişnuite se datorează industriei care s-a creat în jurul sporturilor extreme, cum ar fi programele tv, băuturile, hainele, accesoriile. La fel, sloganurile unor companii, cum ar fi "Just do-it" sau "Live life to the max" recomandă trăirea vieţii "la maximum". Psihologii văd această sete de pericol drept o pornire aproape de necontrolat, în cazul unora, mai ales după ce au trăit deja o experienţă similară. "Este o nevoie de a simţi emoţie, senzaţie, sentimentul fiind la fel ca şi al celor care se droghează. Tineri fiind, au o dorinţă mai mare faţă de ceilalţi de a-şi testa capacităţile, toate acestea fiind urmate de o descărcare de adrenalină. Apoi mai există o categorie de persoane care recurge la acest gen. Este vorba de cei care nu vor să pară mai prejos faţă de prieteni de-ai lor sau faţă de cei pe care i-au văzut la televizor. Astfel, din teribilism sau doar pentru a imita, recurg la asemenea gesturi", este de părere psihologul Gina Pârjol. Alternativele unei vieţi periculoase În ceea ce priveşte alternativele pe care le vede Biserica pentru a împiedica oamenii să mai recurgă la asemenea sporturi sau pentru a-i împiedica să îşi facă rău, părintele profesor Nechita este de părere că voluntariatul ar fi cea mai bună soluţie. Implicarea tuturor categoriilor de vârstă în diferite activităţi organizate de Biserică îi poate determina pe oameni să scape de depresie. "Atât tinerii, cât şi bătrânii, cele mai vulnerabile categorii, pot fi implicaţi în diferite activităţi ale Bisericii. Astfel se simt implicaţi şi pot scăpa de acea energie acumulată ca urmare a muncilor sedentare", a mai explicat părintele profesor Nechita.