Sf. Ap. Filip, unul dintre cei 12 Apostoli; Sf. Ier. Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului; Sfinții Cuvioși Palamiți (Lăsatul secului pentru Postul Nașterii Domnului)

Sfântul Apostol Filip este originar din Betsaida Galileii, din același oraș cu Sfinții Apostoli Petru și Andrei, și este unul dintre cei 12 Apostoli ai lui Hristos. Chemarea sa la apostolat este relatată în Evanghelia după Ioan, de unde aflăm că, după Botezul Domnului la Vitavara, Iisus Hristos este urmat de primii apostoli, Andrei și Ioan. Apoi este chemat Petru, iar după acest moment, Mântuitorul, înainte de a pleca în Galileea, îl găsește pe Filip și îi spune: „Urmează-Mi” (Ioan 1, 43). Acesta este momentul chemării la apostolie a Sfântului Filip și începutul drumului său în urmarea lui Hristos. Evanghelia precizează legătura dintre Filip și frații Andrei și Petru, relatând: „Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei și a lui Petru” (Ioan 1, 44).

Imediat după chemarea sa la apostolie, Filip îl aduce și pe Natanael la Domnul Iisus Hristos, pentru ca și acesta să devină apostol. Prin acest gest, el arată că dorește să le împărtășească și celor pe care îi cunoaște bucuria întâlnirii cu Mesia. „Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret” (Ioan 1, 45). Pentru Filip este clar că Iisus este Mesia, iar urmarea Lui este lucrul cel mai important pentru el. De aceea, îi vestește lui Natanael această descoperire, pentru ca și acesta să aibă bucuria de a deveni ucenic al lui Hristos, lucru care se va întâmpla în urma dialogului său cu Iisus.

Despre starea lui Filip înainte de a-L întâlni pe Hristos, Sinaxarul din Minei precizează că „avea multă înțelepciune, îndeletnicindu-se cu cărțile prorocilor”, deci era un iudeu care aștepta din toată inima împlinirea profețiilor în persoana lui Mesia. De aceea, răspunde imediat chemării lui Hristos, pentru că, după cum îi spune și lui Natanael, el vede în Iisus pe Cel despre Care „au scris Moise în Lege și prorocii”, adică pe Mesia.

Filip Îl urmează pe Hristos din toată inima, fiind alături de El în cei trei ani și jumătate de activitate mesianică. El este unul dintre prietenii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după cum o mărturisesc și cântările Bisericii: „Ucenicul și prietenul Tău (Doamne) și următorul Pătimirii Tale, de Dumnezeu grăitorul Filip, lumii pe Tine Te-a propovăduit...” (fragment din Condac, glasul al VIII-lea).

În această calitate de ucenic și prieten al Domnului Iisus Hristos, pe Sfântul Apostol Filip îl regăsim în dialog cu Mântuitorul înaintea minunii înmulțirii pâinilor: „Deci ridicându-Și Iisus ochii și văzând că mulțime multă vine către El, a zis către Filip: De unde vom cumpăra pâine, ca să mănânce aceștia? Iar aceasta o zicea ca să-l încerce, că El știa ce avea să facă. Și Filip i-a răspuns: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puțin” (Ioan 6, 5-7).

Un alt moment în care apare Filip în relatarea Noului Testament este acela în care este rugat să mijlocească pe lângă Mântuitorul, după intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim: „Și erau niște elini din cei ce se suiseră să se închine la sărbătoare. Deci aceștia au venit la Filip, cel ce era din Betsaida Galileii, și l-au rugat, zicând: Doamne, voim să vedem pe Iisus. Filip a venit și i-a spus lui Andrei, și Andrei și Filip au venit și I-au spus lui Iisus” (Ioan 12, 20-22). Din acest episod biblic remarcăm legătura de prietenie dintre Sfinții Apostoli Filip și Andrei, lucru care va conta și în misiunea lor apostolică.

În Evanghelia după Ioan, ultima apariție a Sfântului Apostol Filip este legată de Sfintele Pătimiri ale Domnului, când, după Cina cea de Taină, Mântuitorul le vorbește apostolilor despre dumnezeirea Sa și le spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, și pe Tatăl Meu L-ați fi cunoscut; dar de acum Îl cunoașteți pe El și L-ați și văzut” (Ioan 14, 6-7). Filip intervine și spune: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns” (Ioan 14, 8), iar Domnul Iisus Hristos îi răspunde lui și, prin el, tuturor apostolilor: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui” (Ioan 14, 9-10). Și din acest dialog cu Mântuitorul vedem preocuparea existențială a Sfântului Apostol Filip de a-L găsi pe Dumnezeu.

Sfântul Apostol Filip trece, alături de ceilalți ucenici, prin durerea pierderii Mântuitorului, dar și prin fericirea Învierii Domnului și a vederii Lui în arătările Sale de după Înviere. De asemenea, este martor al Înălțării lui Hristos la cer. Alături de ceilalți apostoli, primește, la Cincizecime, harul Duhului Sfânt, Care Se pogoară peste ei în Ierusalim, în chip de limbi de foc.

După acest moment, când se întemeiază prima comunitate creștină în Ierusalim, începe misiunea sa apostolică. Sinaxarul ne spune că, „primind după sorți pământul Asiei, avea pe Apostolul Vartolomeu următor lui și ajutător la propovăduirea Evangheliei”. Tot de aici știm că a fost ajutat în lucrarea sa misionară și de sora lui, Mariamni. În general, el a propovăduit în cetățile Asiei Mici, unde a fost de multe ori maltratat pentru Cuvântul lui Hristos.

Din Calendarul gotic aflăm că Sfântul Apostol Filip a vestit Evanghelia lui Hristos și în părțile noastre, alături de prietenul său, Sfântul Apostol Andrei. Profesorul Emilian Popescu precizează, în legătură cu misiunea apostolică a Sfântului Filip pe teritoriul patriei noastre: „Apostolatul Sfântului Filip în Scythia trebuie privit drept ceva normal în contextul colaborării la misiune dintre apostoli. Așa a procedat Sfântul Petru, fiind ajutat de fratele său, Andrei, în misiunea din Asia, Pont, Galatia, Cappadocia și Bithynia. Tot așa și Sfântul Andrei l-a ajutat pe Filip, concetățeanul și prietenul său, în misiunea desfășurată de acesta în Frigia. Unele tradiții, considerate de critici verosimile («vraisemblables independentes de l’apocryphe»), vorbesc de participarea Sfântului Andrei la Efes (desigur, în tovărășia lui Petru) și la Hierapolis, oraș important al Frigiei, centru de activitate misionară a Sfântului Filip. Întrajutorarea în evanghelizarea neamurilor este rod al dragostei creștine, care s-a unit în cazul Sfântului Andrei cu prietenia deosebită dintre ei”.

Sfârșitul Sfântului Apostol Filip este unul mucenicesc, acesta mărturisind cu prețul vieții Evanghelia lui Hristos. Din Viețile Sfinților știm că a fost martirizat la Hierapolis, fiind răstignit cu capul în jos. Moartea sa martirică este modul în care L-a slăvit pe Hristos Domnul și a împlinit până la capăt misiunea primită de la El.

Pentru noi, românii, sărbătoarea Sfântului Apostol Filip este una specială, pentru că el, alături de Sfântul Apostol Andrei, a vestit Evanghelia pe teritoriul patriei noastre. Neamul românesc s-a născut creștin, pe baza misiunii lor apostolice, iar prin propovăduirea lor s-au constituit primele comunități creștine de la noi, încă din primul secol al erei creștine.

Sfântul Ierarh Grigorie Palama a fost un isihast și un trăitor al Rugăciunii inimii. Această experiență ascetică a dobândit-o în timpul formării sale duhovnicești de la Muntele Athos. El este cel mai de seamă reprezentant al isihasmului în secolul al XIV-lea. Această trăire duhovnicească se identifică cu istoria bimilenară a Bisericii. Chiar și în timpurile noastre există trăitori isihaști care se roagă pentru neamul omenesc.

Această mișcare duhovnicească a salvat Ortodoxia din sud-estul Europei în fața islamizării otomane. În acest context, Sfântul Grigorie Palama a fost personalitatea duhovnicească ce a formulat teologia care a stat la baza înțelegerii trăirii isihaste. Acest lucru a dus la răspândirea acestei trăiri duhovnicești în lumea ortodoxă, asigurând păstrarea dreptei credințe în fața pericolului islamizării promovate de Imperiul Otoman, care avea să domine timp de cinci veacuri sud-estul Europei.

Sfântul Grigorie Palama a fost membru al unei vechi familii senatoriale din Constantinopol. El s-a născut în anul 1296. Tatăl său, fericitul Constanțiu, era sfetnic al împăratului Bizanțului, Andronic al II-lea (1282-1328), și pedagog al nepotului acestuia, Andronic al III-lea. Când Grigorie avea șapte ani, tatăl său a murit.

El „a fost instruit în științele vremii, agonisindu-și o educație temeinică. Legăturile strânse cu monahii de la Sfântul Munte Athos l-au făcut pe Grigorie să țină încă din tinerețe o rânduială de viață aspră, cu post și rugăciune. Primul învățător în viața sa de rugăciune i-a fost Cuviosul Teolipt, ajuns mai târziu mitropolit al Filadelfiei, care l-a călăuzit la deprinderea trezviei și a rugăciunii minții încă de când era în lume.

Lepădând grijile lumești, în toamna anului 1317, a plecat, împreună cu cei doi frați ai săi, spre Muntele Athos. Lângă Mănăstirea Vatoped, sub conducerea Sfântului Cuvios Nicodim (prăznuit la 11 iulie), a dus o viață de post, de priveghere și de rugăciune neîntreruptă, ziua și noaptea. Se ruga cu multă stăruință și evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, zicând: «Maica Domnului, luminează-mi întunericul! Luminează-mi întunericul!»

După trei ani, în 1321, monahul Grigorie s-a stabilit în Marea Lavră a Sfântului Atanasie, unde, alți trei ani, a strălucit prin virtuți, prin înțelepciune și prin cuvânt, «luptând cu trupul ca să ajungă asemenea celor fără de trup». Vreme de trei luni nu a dormit nici noaptea, ci numai puțin după prânz.

În 1326, după ce a fost hirotonit preot la Tesalonic, a urcat pe muntele de lângă orașul Veria, din ținutul Macedoniei. Aici a adunat în jurul lui, în scurt timp, mai mulți călugări, pe care i-a îndrumat vreme de cinci ani. El însuși, cinci zile pe săptămână, stătea deosebi în tăcere, iar sâmbăta și duminica se aduna cu ceilalți monahi la Sfânta Liturghie, după care le dădea povățuiri duhovnicești.

În această vreme a început să scrie despre viața Maicii Domnului și a unor Cuvioși Părinți athoniți. Rugăciunea neîntreruptă din mintea sa îl învrednicea de unirea nemijlocită cu Dumnezeu. Uneori, în timpul Sfintei Liturghii, fața îi strălucea mai presus de fire, preschimbată de lumina harului Duhului Sfânt.

Când, în anul 1334, Varlaam din Calabria, urmat de învățatul Achindin, a început să defăimeze monahismul, practica isihastă și învățătura ortodoxă despre energiile dumnezeiești necreate, ieromonahul Grigorie a devenit purtătorul de cuvânt al monahismului athonit și al întregii Tradiții ortodoxe. El precizează în scris, în mai multe tratate, învățătura Sfinților Părinți despre rugăciunea minții, dar și despre lucrarea harului necreat, care se arată Sfinților ca lumină.

În urma acestor dispute, Sinodul de la Constantinopol din anul 1341 a întărit învățătura isihaștilor, condamnându-l pe Varlaam; acesta a fugit în Italia, fiind bine primit în Biserica apuseană, care-i susținea părerile.

La scurtă vreme însă, în 1343, dușmanii Sfântului Grigorie Palama l-au acuzat pe nedrept de uneltire și l-au aruncat în închisoare, reușind chiar să-l supună unei condamnări bisericești. Dar, peste patru ani, a fost repus în cinste, iar Sinodul din anul 1351 a hotărât că isihasmul este dogmă a Bisericii Ortodoxe, condamnând ca eretice învățăturile lui Varlaam de Calabria și ale lui Achindin.

Deși ales din 1347 arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama a ajuns acolo abia în 1352. Peste doi ani, vrând să vină în Constantinopol, a căzut în mâinile turcilor, rămânând captiv vreme de un an. Aici L-a propovăduit pe Hristos musulmanilor, primejduindu-și viața.

Eliberat prin răscumpărare, Sfântul Grigorie s-a reîntors la eparhia sa, făcând multe minuni și vindecând mulți bolnavi în cursul ultimilor trei ani de viață. În ajunul morții sale, Sfântul Ioan Gură de Aur (prăznuit la 13 noiembrie) i-a apărut în vedenie, adresându-i cuvintele: «Spre înălțimi! Spre înălțimi!»

Sfântul Grigorie Palama a adormit întru Domnul la 14 noiembrie 1359, iar după nouă ani a fost canonizat de Sinodul din Constantinopol pentru lupta dusă împotriva ereticilor și pentru teologia și viața sa, adânc duhovnicești și ortodoxe. Moaștele sale se găsesc până astăzi la Tesalonic, iar pomenirea lui se săvârșește pe 14 noiembrie, dar și în Duminica a doua a Postului Mare” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, luna noiembrie).

Sfinții Cuvioși Palamiți: părinții Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Constanțiu și Caloni (Cali), frații săi, Teodosie și Macarie, și surorile lui, Epiharia și Teodota (sec. XIV).

Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, în volumul III, dedicat lunii noiembrie, precizează că astăzi, „alături de Sfântul Ierarh Grigorie, supranumit «teologul luminii dumnezeiești», Patriarhia Ecumenică a trecut în rândul Sfinților, în anul 2009, și pe cei șase membri ai familiei sale, pildă de familie creștină împodobită cu virtuți alese: tatăl său Constantie (Constanțiu), sfetnic împărătesc, om înțelept, credincios, evlavios și mare rugător, considerat sfânt încă din timpul vieții, răposat ca mirean; mama sa, Caloni (Cali); frații săi, ieromonahii Teodosie și Macarie, precum și surorile sale, Epiharia și Teodota, toți călugăriți datorită pildei și sfatului Sfântului Grigorie, viețuitori plini de râvnă în dobândirea luminii celei neapropiate prin nevoință, răbdare, ascultare, lepădare de lume și rugăciune neîncetată”.