Sf. Cuv. Antonie cel Mare; Sf. Cuv. Antonie cel Nou din Veria

Sfântul Antonie cel Mare a fost monah al pustiului cu viață eremitică și creatorul vieții monahale creștine în istoria Bisericii. Nu întâmplător este numit de către Sfântul Atanasie omul lui Dumnezeu, deoarece acest ascet desăvârșit și-a dedicat întreaga viață lui Hristos și Bisericii Sale. S-a născut pe la 250 în Egiptul de Mijloc și provenea dintr-o familie creștină, care l-a învățat să practice credința, dar mai ales să meargă la biserică. Pe când avea 20 de ani, Antonie a plecat în pustie, povăţuindu-se după viaţa pustnicilor care locuiau acolo. Fiind tânăr, sfântul a început a lupta cu trupul său, aprins fiind de ispita desfrânării. Atunci el s-a mutat într-un cimitir păgânesc, locuind în nişte morminte. Un moment emoționant și tot­odată cutremurător a fost acela în care Sfântul Antonie a vorbit cu diavolul desfrânării. Fiindcă diavolul s-a văzut alungat din inima lui, scrâșnind din dinți, după cum s-a scris (Iov 16, 9) și ca ieșit din sine, i se arată, cum e la minte așa și în nălucire, ca un copil negru. Căci, după ce diavolul a fost biruit în multe feluri, nu l-a mai ispitit prin gânduri, ci, folosin­du-se de chip și de glas omenesc, a zis: „Pe mulți am înșelat și pe foarte mulți am doborât. Dar acum, luptând cu tine și cu ostenelile tale, ca și cu mulți alții am slăbit”. Iar Antonie întrebându-l: „Cine ești tu care îmi spui mie acestea?”, îndată acela a rostit cu un glas plângăreț: „Sunt prietenul curviei. Eu am primit însărcinarea să întind cursele acestea și să gâdil pe tineri și mă numesc duhul curviei. Pe câți datori de curăție nu i-am înșelat. Pe câți înfrânați nu i-am biruit prin mângâieri și gâdiliri. Eu sunt cel pentru care prorocul mustră pe cei căzuți zicând: Ați fost amăgiți de duhul curviei! (Os. 4, 12). Prin mine au fost bi­ruiți aceia. Eu sunt cel ce necăjindu-te de multe ori am fost tot de atâtea ori respins”. Antonie, mulțumind Domnului și îndrăznind împotriva aceluia, i-a zis: „Atunci ești vrednic de mult dis­preț, căci ești negru la minte și ca un copil nevolnic. N-am nici o frică de tine”. Pentru că „Domnul este ajutorul meu și voi disprețui pe vrăjmașii mei” (Ps. 117, 7). Acestea auzindu-le înnegritul acela, a fugit îndată cu glasul topit, temându-se să se mai apropie de bărbat. Cât a stat în pustiu, a atras mulți ucenici, formând adevărate obşti ascetice, dintre care cele mai importante erau cele de la Nitria și Scete. A murit în anul 356, în vârstă de 105 ani, pe muntele Kolzim, aproape de Marea Roșie. Icoana sa făcătoare de minuni se află la biserica domnească „Sfântul Anton”-Curtea Veche din Bucureşti.