Sf. Cuv. Gherasim de la Iordan; Sf. Mc. Pavel şi sora sa, Iuliana (Canonul cel Mare)
Cuviosul Gherasim era din părţile Lichiei şi de tânăr a îmbrăţişat viaţa monahală, nevoindu-se mai întâi în pustiul Tebaidei din Egipt. După ce a vieţuit acolo o perioadă, plăcând lui Dumnezeu, s-a întors în patria sa, Lichia. Pe la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr s-a sălăşluit în pustiul Iordanului, făcând lângă râu o mănăstire. În zilele vieţuirii sale în Palestina, împărăţind Marcian şi Pulheria, s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod Ecumenic (451), împotriva patriarhului Dioscor al Alexandriei şi a lui Eutihie arhimandritul, care susţineau că în Hristos, după întruparea Sa, este o singură fire. Învăţătura adevărată spune însă că Mântuitorul Iisus Hristos a avut două firi: dumnezeiască şi omenească, unite în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. În acea vreme s-a amăgit cu înşelăciunea şi Cuviosul Gherasim, însă, voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie Cuviosul Chiril în „Viaţa Sfântului Eftimie”. Despre Sfântul Gherasim se spune că era aspru nevoitor. Unii dintre părinţii pustiei au venit odată la el şi îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumânare în chiliile lor sihăstreşti, pentru citirea de noapte, iar alteori să aprindă şi foc, să-şi încălzească apă pentru trebuinţa lor. Sfântul însă le răspundea: „De voiţi să aveţi foc în pustie, atunci veniţi să vieţuiţi în mănăstire, împreună cu începătorii, pentru că eu nu voi lăsa să se facă foc în locaşurile pustniceşti, în toate zilele vieţii mele”. Sfântului Gherasim i-a slujit, asemenea unui om, un leu, pe care sfântul l-a vindecat, scoţându-i un ghimpe din picior. Mănăstirea Sfântului Gherasim a fost nimicită în secolul al 13-lea, dar moaştele sale au fost aşezate de monahi în mănăstirea lui Calamon, care a primit de atunci numele Sfântului Gherasim.