Sfântul Antonie de la Iezer
Cuviosul Antonie Schimonahul, „acel sfânt românesc al veacului al XVII-lea”, cum l-a numit Nicolae Iorga, este cel pe care pronia lui Dumnezeu l-a rânduit să reînnoiască duhul cuvioșilor pustnici care dintru început au ales Iezerul ca loc sfânt de vieţuire. El a trăit după pilda sihaștrilor de demult, deschizând drumul iubitorilor de liniște și rugăciune, cel care ne-a lăsat prin pilda vieții sale un adevărat model de trăire creștină în lume şi, de asemenea, cale spre desăvârșire în viața monahală.
La începutul veacului al XVII-lea, Țara Românească era condusă cu multă înțelepciune și destoinicie de binecredinciosul voievod Matei Basarab (1632-1654). Aflându-se în vremuri de pace, ea a cunoscut o perioadă de înflorire în mai toate domeniile. Stabilitatea și prosperitatea acestei mici țărișoare atrăgeau mai ales pe negustori, care găseau aici un teren prielnic dezvoltării unui comerț avantajos.
Originar din Ianina Pindului
Așa se face că tânărul - care va purta mai târziu ca monah numele Antonie - a venit la vârsta de 20 de ani în Oltenia, stabilindu-se în orașul Râmnicu-Vâlcea. Venind deci din tinerețe în Țara Românească, Sfântul Antonie s-a format duhovniceşte în sânurile poporului căruia-i va deveni părinte şi ajutător în nevoile vieţii şi rugător și mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.
Cum reiese din Pomelnicul găsit de strănepotul său, Sfântul Antonie s-a născut în Ianina din ținutul Pindului la anul 1628 - localitate ce se află azi pe teritoriul Greciei, provenind dintr-o familie de negustori aromâni binecredincioși, părinții săi numindu-se Iane și Stana. În acea vreme, Ianina era una din cele mai mari și prospere localități din Peninsula Balcanică, locuită de aromâni, greci și albanezi; iar aromânii, buni comercianţi, beneficiau de privilegii importante din partea sultanului Înaltei Porți încă din secolul al XV-lea, care le dădea posibilitatea să se deplaseze cu ușurință pe teritoriile Imperiului Otoman și ale țărilor vasale acestuia.
De la viaţa de familie la viaţa de mănăstire
Sfântul Antonie s-a căsătorit în oraşul Râmnicu-Vâlcea cu Despina şi a avut cel puţin un fiu, cu numele de Mihail. Viaţa acestei familii binecredincioase s-a întemeiat pe poruncile evanghelice ale trăirii creştine în care postul, milostenia, frecventarea sfintelor biserici şi citirea cărţilor sfinte se află la loc de cinste. Aşa se explică şi îndemnul pe care tânărul Mihail îl primeşte de la părinţii săi de a studia într-una din şcolile mănăstireşti (posibil cea de la Bistriţa) pentru a urma calea slujirii preoţeşti. Vreme de 44 de ani, Sfântul Antonie a continuat preocuparea părinţilor săi, comerţul, făcând multe fapte de milostenie creştinească şi îmbogăţindu-şi sufletul cu alese virtuţi.
Luând contact destul de mult cu viaţa mănăstirească şi prin intermediul bâlciurilor la care negustorii îşi expuneau mărfurile spre vânzare – organizate cu ocazia hramurilor mănăstirilor, acest suflet evlavios se hotărăşte să lase toată grija cea lumească şi să-şi petreacă restul vieţii în mănăstire. Astfel că, la 64 de ani, în timpul domniei Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), se prezintă vrednicului Episcop Ştefan al Râmnicului (1673-1693), cerându-i binecuvântare pentru a se retrage în mănăstire. Se crede că acesta i-a recomandat Mănăstirea Sărăcineşti, pe care sfârșise să o construiască în 1688, printre ctitori numărându-se şi Sfântul Antonie. Aici îşi începe Cuviosul nevoinţele cele călugăreşti, primind, odată cu tunderea în monahism, şi numele de Antonie (nu se cunoaşte numele avut anterior).
Nevoinţele duhovniceşti de la Iezerul Vâlcii
După o perioadă de trei ani de încercare şi vieţuire în această mănăstire, simţindu-se încă în putere şi iubind vieţuirea retrasă şi închinată cu totul lui Dumnezeu, a cerut blagoslovenie ierarhului de la Râmnic, Ilarion (1693-1705), pentru a merge în Sfântul Munte Athos. Acesta, recunoscând în el o personalitate marcantă a monahismului românesc, de care ţara avea nevoie în acele vremuri, i-a recomandat să-și aleagă una dintre mănăstirile de pe cuprinsul Țării Românești. Supunându-se voii sfinţitului ierarh şi aflând despre Schitul Iezer că se găseşte la munte, în pustie, şi fiind în acea vreme cu totul părăsit, „nelăcuind măcar un călugăr sau alt om pământean şi biserica fiind surpată”, a cerut voie arhiereului să se retragă acolo. Astfel că, venind la Iezer şi sfătuindu-se, monah şi episcop, au luat hotărârea să prefacă bisericuţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi chiliile necesare vieţii de obşte. În acest fel, Sfântul Antonie a devenit cel de-al doilea ctitor al Iezerului, deoarece toată agoniseala câştigată de pe urma negustoriilor sale din lume a folosit-o pentru a reface schitul, ajutându-l şi Preasfinţitul Părinte Ilarion. Muncind fără odihnă, în scurt timp au ridicat biserica, au construit chilii, au făcut zid împrejmuitor şi au împodobit sfântul locaş cu toate „cele de trebuinţă”. A eliberat apoi Preasfinţitul Ilarion pe Sfântul Antonie de orice grijă, acordându-i binecuvântarea de a se retrage în pustie, numind alt egumen şi rânduind părinţi vieţuitori în obşte.
Ieşind din mănăstire şi căutându-și loc de sihăstrie, a găsit o mică peşteră în care a rămas câteva zile rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi pentru a-i descoperi voia Sa. Primind încredinţare prin vis, în trei rânduri i s-a poruncit să sape biserică în peşteră, căci, aşa cum spune Cuviosul Chiriac, „iaste biserică săpată în piatră cu ciocanul de Cuviosul Părintele Antonie schimonahul”. Înştiinţându-l pentru aceasta pe episcop, a luat binecuvântare şi timp de trei ani, singur, cu dalta şi ciocanul, a săpat în stâncă un paraclis, chilia şi mai apoi mormântul la intrarea în peşteră, fără a avea alt sprijin decât numai pe Dumnezeu.
Aici începe Sfântul Antonie a duce nevoinţe mai presus de fire, căci, la vârsta bătrâneţilor aflându-se, se încinge cu brâu de fier, mâncând numai la al nouălea ceas „pâine tocmită cu măsură”, iar pe pat nu dormea culcat, ci numai se rezema, şi împletea rugăciunea cu munca grea a pământului.
Adormirea Cuviosului Antonie
După 28 de ani de aspră vieţuire monahală, mulți trăiţi în sihăstrie, fiind cu totul înfrumuseţat în cele ale Duhului şi ajungând la vârsta bătrâneţilor, i-a descoperit Dumnezeu mai-nainte cu patruzeci de zile timpul trecerii sale la cele veşnice. Pregătindu-se spre a fi mutat la cele cereşti, Sfântul Antonie și-a chemat ucenicul, pe ieromonahul Nicolae, și l-a înștiințat în taină despre apropiata sa plecare şi povățuindu-l să-l îngroape în gropniţa pe care singur şi-o săpase în piatră. Şi pentru că plănuiseră episcopul şi egumenul schitului să-l îngroape în mănăstire, Sfântul Antonie a lăsat ca testament să-i rămână trupul la peşteră prin cuvintele: „De nu mă veţi îngropa aicea, nici voi nu veţi mai putea şedea aicea”. De acum Sfântul mai mânca doar o dată pe săptămână câte puţină pâine uscată, iar de la rugăciune şi slujbe era nelipsit. Prin puterea lui Dumnezeu care îl întărea, a trăit ultimele zile doar puţin slăbind cu trupul, iar apoi, îmbolnăvindu-se, s-a culcat pe o rogojină, adormind somnul cel de veci. A trecut dincolo într-o zi de luni la al nouălea ceas, după ce a lăsat ucenicului său ultimele cuvinte de învăţătură pentru mântuirea sufletului. Era a 23-a zi a lunii noiembrie din anul 1720.
Aflarea sfintelor moaşte şi canonizarea
Mulţi ani apoi, s-au nevoit ucenicii Sfântului Antonie să ducă mai departe acelaşi fel de viețuire, păzind poruncile şi sfaturile părintelui lor şi nelipsind nici bisericuţa de la peşteră de săvârşirea Sfintei Liturghii. Încă şi la venirea strănepotului Sfântului Antonie, a arhimandritului Chiriac, la anul 1812, peştera era locuită de un bătrân pustnic, ieroschimonahul Ştefan, care se nevoia să ţină candela rugăciunii nestinsă. Fiind cuprins de evlavie şi de mult dor faţă de Cuviosul Antonie, părintele Chiriac a dorit să-i dezgroape osemintele. Dar spunându-i bătrânul pustnic că în cursul anilor mulţi au încercat aceasta, dar nu au izbutit, întrucât se arătau „semne înfricoşătoare”, a renunţat. Şi, dorind a rămâne şi a petrece în pustietate, a întărit cu zid bisericuţa din peşteră şi chilia. Iar acel bătrân îmbunătăţit i-a povestit că el în acea peşteră fusese călugărit şi ţinea minte când se slujea acolo Sfânta Liturghie, deoarece erau mai mult de 50 de ani de când se nevoia în acele locuri.
Mai apoi, după alţi zeci de ani, în vremea când Sfântul Ierarh Calinic păstorea Eparhia Râmnicului (1850-1868), cunoscând şi el aleasa vieţuire a Cuviosului Antonie Peştereanu, cum mai era numit, a dorit a scoate la lumină acest odor de mult preţ al Bisericii. Venind la Iezer însoțit de preoţi şi credincioşi și făcând priveghere, în noaptea premergătoare zilei stabilite pentru deshumare, s-a pornit o furtună mare care a prăvălit tavanul peşterii şi o stâncă s-a desprins şi a căzut peste mormânt. Cunoscând sfântul ierarh că este semn dumnezeiesc, nu a mai încercat a dezgropa sfintele moaşte, arătându-se astfel pentru a multa oară că Dumnezeu nu a trecut cu vederea rugăciunea şi dorirea Sfântului Antonie de a rămâne cu trupul şi după moarte acolo unde şi-a săvârşit nevoinţa.
Cu toate acestea, peste încă o sută de ani, o călugăriţă de la Iezer a săpat pe lângă stânca de pe mormânt şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu a scos câteva oseminte, precum şi cărămida ce se pune la căpătâiul monahilor la săvârşirea lor din trup, având inscripţionat textul Schimonah Antonie 1628-1720. Ele au fost aşezate într-un sicriaş care a rămas în peşteră timp de cinci ani, până în anul 1955, când au fost mutate cu procesiune la schit, fiind depuse în biserică în vederea canonizării. Însă cea mai mare parte a sfintelor moaşte ale Cuviosului au rămas până astăzi în gropniţa făcută de el însuşi.
Încă din anul 1955 s-a propus canonizarea Sfântului Antonie care s-a nevoit a bineplăcea Domnului în peştera de la Iezer. Însă nefiind vremurile potrivite pentru acest lucru şi în scurt timp pornindu-se a fi scoşi călugării din mănăstiri, a fost amânată canonizarea până la anul 1992. La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a întrunit în şedinţă de lucru cercetând rezultatele şi propunerile pentru canonizarea unor cuvioşi şi mărturisitori români recunoscuţi şi deja cinstiţi cu evlavie de poporul binecredincios.
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte pe Sfântul Antonie de la Iezer la 23 noiembrie, iar în cinstea lui au fost ridicate mai multe locașuri de închinare în întreaga țară. Cultul Sfântului Antonie adună în zilele noastre mulțime de credincioși care se roagă la moaștele sale ce se află în paraclisul de la Mănăstirea Iezer sau urcă la peșteră, unde în liniștea codrului se bucură de întâlnirea tainică cu cel care, urmând Mântuitorului, s-a făcut viu în veci.