Sfântul Maxim Mărturisitorul despre afecte

Afectele reprezintă, după Tradiţia Bisericii, anumite stări şi trăiri pe care omul le-a căpătat după căderea în păcat. Cedând ispitei diavolului, omul a dorit să devină asemenea lui Dumnezeu, dar a sfârşit prin a se apropia de animalitate. Înainte de păcatul originar, senzaţiile de foame, sete, durere, plăcere nu existau. Chinul luptei pentru supravieţuire era absent. Astfel au apărut afectele, ca manifestări neutre pe care omul le putea folosi în favoarea sau în dezavantajul său. Prin afecte, Dumnezeu a dorit să îl facă pe om să îşi dorească o creştere spirituală. Omul, însă, a reuşit să le transforme în patimi, aşa cum ne explică foarte frumos Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Definiţia părintelui Stăniloae "Afectele sunt considerate de Sfântul Maxim trăsături iraţionale pătrunse în firea omului după căderea în păcat şi apropiindu-l de animalitate, întrucât şi animalele reacţionează iraţional prin aceste afecte la ceea ce văd. Prin ele trupul e pus repede în mişcare spre tot ce apare omului vrednic de râvnit, precum repede se contrage din faţa celor primejdioase. În starea primordială omul îşi călăuzea viaţa cu totul raţional. Trupul nu a scăpat prin mişcări anarhice şi dezordonate de sub conducerea raţiunii şi a voinţei. Acum, chiar în starea de renaştere, aceste afecte nu mai pot fi scoase din fire" (Filocalia, vol. III, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 40, nota 49). Plăcerea şi durerea constituie cei doi poli ai existenţei majorităţii oamenilor. Dorinţa de plăcere şi fuga de durere reprezintă posibilitatea unei vieţi fericite pentru cei care nu observă şi necesitatea curăţirii de patimi. Prin aceste trăsături iraţionale, Dumnezeu nu a dorit să ne îndepărteze de El şi să ridice astfel o barieră de netrecut. Din contră, afectele constituie o neutralitate interesantă. Ele pot fi utilizate în mod duhovnicesc sau păcătos. Spre exemplu, foamea nu reprezintă un lucru drept sau rău. Dacă ne rugăm şi mâncăm cuviincios transformăm acest afect într-o modalitate de apropiere de Dumnezeu. Însă, dacă decidem să fim lacomi, îl convertim într-o patimă. De aceea, părintele Stăniloae continuă: "Afectele se pot folosi spre un scop bun. Gândurile curate şi raţionale n-ar putea mişca uşor trupul nostru, ajuns sub puterea acestor factori iraţionali dar foarte dinamici, spre ţintele fixate de ele. De aceea caută să câştige pentru aceste ţinte afectele, ca prin impulsul lor să mişte uşor trupul prin ele. Se ştie că ideea teoretică nu prea are efect în ce priveşte transformarea omului, până ce nu câştigă simţirea lui în favoarea ei. Calea de la idee spre hotărârea bună duce prin sentiment. Aceasta e poate ceea ce numeşte Vişelavţev sublimarea afectelor, în care atribuie un mare rol imaginaţiei (Etica preobrajenego erosa). Aceea este şi calea pe care devine credinţa o putere transformatoare a omului. Ea converteşte afectele spre alte ţinte, spre Dumnezeu. O credinţă care nu dă astfel de roade, întinzându-se asupra întregului om, e ceva de neconceput şi e de mirare cum ea poate fi susţinută de protestanţi. Dumnezeu e lipsit de afecte. De asemenea îngerii care sunt minţi pure. Aceasta va fi şi partea noastră în viaţa viitoare. Căci spune Sfântul Maxim: "Afectele care conservă firea în viaţa de aici nu se pot muta împreună cu noi la viaţa nemuritoare şi veşnică" (p. 40, nota 49) Afectele - asemănare cu animalele "Afectele acestea, ca şi celelalte, nu au fost create la început împreună cu firea oamenilor. Căci altfel ar intra în definiţia firii. Spun, învăţând de la marele Grigorie al Nisei, că ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai puţin raţională a ei, din pricina căderii din starea de desăvârşire. Prin ele, în loc de chipul dumnezeiesc şi fericit, îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi vădită asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare. Căci trebuia, după ce s-a descoperit demnitatea raţiunii, ca firea oamenilor să fie chinuită pe dreptate de trăsăturile iraţionalităţii (dobitociei) la care a fost atrasă prin voia ei, Dumnezeu rânduind prea înţelept, ca omul în felul acesta să vină la conştiinţa măreţiei sale de fiinţă raţională" (pp. 39-40). Sfântul Maxim Mărturisitorul explică în acest fragment cauzele şi efectele pătrunderii afectelor în om. Chiar dacă în debutul răspunsului său pare să susţină negativitatea existenţei afectelor, el identifică în partea finală o raţiune pozitivă a acestora. Omul este esenţial o fiinţă raţională, dar nici măcar raţiunea nu ne poate salva de foame, sete sau frig. Afectele nu ţin cont de aspectul raţional. În schimb, observând manifestarea acestora şi amintindu-şi care este scopul său, omul poate învăţa cât de mult a putut să decadă şi să îşi dorească o schimbare. Partea bună a afectelor "Cu toate acestea, şi afectele devin bune în cei ce se străduiesc, şi anume atunci când, desfăcându-le cu înţelepciune de lucrurile trupeşti, le folosesc spre câştigarea bunurilor cereşti. De pildă: pofta o pot preface în mişcarea unui dor spiritual după cele dumnezeieşti; plăcerea, în bucuria curată pentru conlucrarea de bunăvoie a minţii cu darurile dumnezeieşti; frica, în grija de a ocoli osânda viitoare de pe urma păcatelor; iar întristarea, în pocăinţa care aduce îndreptarea de pe urma păcatului din timpul de aici. Şi scurt vorbind, asemenea medicilor înţelepţi, care vindecă prin trupul veninos al viperei o muşcătură înveninată sau care se va învenina, să ne folosim şi noi de aceste afecte spre înlăturarea răutăţii celei de faţă sau a celei ce va să fie şi spre dobândirea şi păzirea virtuţii şi a cunoştinţei. Precum am spus deci, acestea devin bune prin întrebuinţare în cei ce îşi robesc orice cuget spre ascultarea lui Hristos" (p. 40). Cheia acestui întreg pasaj se află în ultima frază: "Acestea devin bune prin întrebuinţare în cei ce îşi robesc orice cuget spre ascultarea lui Hristos." Cei care Îl ascultă pe Hristos reuşesc să transforme afectele în ceva pozitiv, iar exemplele oferite de Sfântul Maxim Mărturisitorul sunt elocvente. Chiar şi plăcerea, frica şi întristarea pot fi utilizate într-un mod corect. Nu trebuie să ne temem de moarte şi să fugim spre cele mai mari plăceri, ci trebuie să ne temem de Judecata lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne întristăm că pierdem bunuri pământeşti, dar este necesar să privim cu tristeţe mulţimea păcatelor şi patimilor noastre. Are Dumnezeu afecte? Deşi Sfântul Maxim Mărturisitorul nu menţionează acest aspect aici, trebuie să precizăm că Mântuitorul a avut afecte în cursul existenţei Sale pământeşti: a însetat, a flămânzit, a plâns, a simţit oboseala, durerea, tristeţea. Însă, după Patima Sa, afectele au dispărut, la fel cum vor dispărea şi pentru cei care vor intra în Împărăţia Cerurilor. Nu vom mai avea parte de afecte în existenţa noastră veşnică. "Iar dacă Scriptura vorbeşte de vreun afect de acesta la Dumnezeu sau la sfinţi, o face, în ce priveşte pe Dumnezeu, pentru înţelegerea noastră, exprimând prin afectele noastre faptele mântuitoare şi binefăcătoare ale Providenţei; iar în ce priveşte pe sfinţi, întrucât nu se pot exprima raporturile lor spirituale cu Dumnezeu şi dispoziţiile lor prin grai omenesc, fără afectele cunoscute firii" (p. 40). În Sfânta Scriptură întâlnim adesea pasaje în care sunt descrise mânia lui Dumnezeu, tristeţea sau bucuria, dar trebuie să înţelegem că aceste descrieri sunt făcute pentru modul nostru de pricepere. Dumnezeu este mai presus de orice stare pe care omul o poate experia, dar se face cunoscut nouă prin elemente pe care le putem înţelege. În ce priveşte vieţile sfinţilor, afectele acestora nu mai sunt precizate decât cu mare raritate. Principalul motiv în acest sens este faptul că ei trăiesc, ca o pregustare, încă din viaţa de aici, misterul întâlnirii veşnice cu Dumnezeu, iar în viaţa veşnică, afectele lipsesc cu desăvârşire, iar omul îşi recapătă statutul ferm de făptură raţională. Concluzii Afectele nu constituie ceva pozitiv sau negativ în sine, dar capătă una dintre aceste conotaţii în funcţie de felul în care le utilizăm. Ele nu reprezintă ceva etern, deoarece nu se transferă în viaţa veşnică, "unde nu este durere, nici întristare, nici suspin." În schimb, afectele însoţesc viaţa noastră pământească aproape exclusiv. Există excepţii pe o perioadă scurtă de timp doar pentru cei care şi-au curăţit inima şi pregustă, într-un mod mai presus de fire, viaţa veşnică, experiind iubirea lui Dumnezeu. Un Dumnezeu Care se exprimă prin afecte pentru înţelegerea noastră limitată, deşi este lipsit de ele.