Sfântul Nicodim, prăznuit în ctitoria sa de suflet
Pelerini din întreaga ţară au venit la rugăciune în Lavra Sfântului Nicodim de la Tismana, în prima zi a slăvitului praznic al Naşterii Domnului. Sfânta Liturghie a fost săvârşită de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei.
Bucuria sfântă a marelui praznic al Naşterii Domnului s-a prelungit în prima zi de sărbătoare la Mănăstirea Tismana, care şi-a cinstit ocrotitorul. Astfel, începând din seara zilei de 25 decembrie, în străvechea vatră monahală a fost săvârşită rânduiala Privegherii. A doua zi, dis-de-dimineaţă, a fost săvârşit Acatistul sfântului, urmat de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie arhierească. La sfârşitul Sfintei Liturghii, Mitropolitul Olteniei a vorbit credincioşilor prezenţi despre viaţa minunată şi pildele de sfinţenie prin care s-a încununat „Părintele monahismului oltean”.
Sfântul Nicodim de la Tismana, pildă de credinţă şi sfinţenie
Plecat din Athos, Sfântul Nicodim n-a venit direct în ţara noastră, ci, aşa cum arată o veche tradiţie populară sârbescă, a întemeiat în zona Crainei (la sud de Dunăre) două mănăstiri: Vratna şi Mănăstiriţa, devenind astfel un mare ctitor, dar şi un înţelept sfătuitor al despoţilor sârbi din acel timp, de la care va fi primit un important sprijin material-financiar. Unii istorici au lansat ipoteza că primejdia otomană l-ar fi determinat pe Nicodim să părăsească meleagurile natale şi să vină în Oltenia de astăzi. Cel mai probabil însă, cauza venirii sale în Ţara Românească este agresiunea regelui Ludovic al Ungariei (declanşată sub egida Papei Urban al V-lea) împotriva ţaratului de la Vidin, de care depindea atunci şi cea mai mare parte a Crainei, zona în care se afla la 1365 şi Sfântul Nicodim, agresiune încheiată la 2 iulie 1365, când Vidinul este cucerit.
Potrivit unei legende, Nicodim a avut un vis în care i s-a arătat Sfântul Antonie, acesta îndemnându-l să meargă în Ţara Românească şi să înalţe o mănăstire la un loc numit „al cascadelor“. Plecat la drum, ajunge la Dunăre. Trece fluviul folosindu-se de veşmântul său, ce i-a servit drept plută. Împreună cu monahii care l-au însoţit, dar şi cu cei pe care i-a găsit în această mică sihăstrie, ridică Mănăstirea Vodiţa, căreia îi hărăzeşte ca hram chiar pe Sfântul Antonie. Se pare că locul unde a zidit mănăstirea este punctul cel mai apropiat de regiunea Crainei, de pe tot întinsul Ţării Româneşti. Aşadar, Nicodim avea şi mai dorea să păstreze legături cu ţinuturile sud-dunărene.
Deşi învăluite în aerul unei legende, în aceste frumoase istorisiri care s-au păstrat în tradiţia noastră până astăzi se află multe adevăruri istorice, date preţioase care ne ajută să întregim în mare măsură biografia Cuviosului Nicodim, acest „sfânt al muncii, al organizării şi al binefacerilor culturale“. În felul acesta este cunoscut şi acceptat de majoritatea istoricilor că, odată ajuns în Ţara Românească, Nicodim, bucurându-se de consideraţia şi sprijinul domnitorului Vlaicu Vodă şi a urmaşilor lui, va începe zidirea mănăstirilor Vodiţa (prima ctitorie a sa pe pământ românesc, aflată în apropierea graniţei de vest a Ţării Româneşti, cu un însemnat rol în strategia politico-religioasă a basarabilor), Tismana, Topolniţa, Coşuştea-Crivelnic, Gura Motrului, Vişina (din Oltenia), Prislop (Ţara Haţegului) şi chiar a primelor mănăstiri din Moldova. Nicodim aduce cu sine nu numai un însemnat program arhitectural care începe să capete contur în lumea ortodoxă balcanică, ci şi o echipă (din care făceau parte şi fraţi ai săi care „săpau cu sapa“), cu o experienţă bogată, dobândită prin ridicarea mai multor locaşuri de cult la sud de Dunăre şi, mai ales, o doctrină nouă - cea isihastă.
Ctitoriile nicodimiene din Oltenia au avut şi o conducere unitară, printr-un singur egumen, fapt întâlnit în monahism încă din vremea Sfântului Pahomie cel Mare. Această rânduială a fost numită în documentele româneşti ulterioare „rânduiala şi datina lui Nicodim“. Tot el va stărui ca în ctitoriile sale „nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva“ să nu aibă dreptul de a numi stareţul, ci acesta să fie ales de „călugării care sunt acolo“. Se statorniceşte pentru prima dată pe meleagurile româneşti principiul samovlastiei, adică dreptul obştii de a se autoconduce.
Pentru spiritualitatea românească şi nu numai, mănăstirile ctitorite de Sfântul Nicodim de la Tismana reprezintă un punct de referinţă. Secole de-a rândul, cultura românească s-a hrănit din viaţa religioasă apărută în aceste veritabile centre ale românismului. Aceste locaşuri sfinte au fost, de asemenea, factori esenţiali în păstrarea coeziunii şi unităţii naţionale, dar şi „centre de iradiere a tradiţiei culturale naţionale“. S-au remarcat, de asemenea, printr-o intensă trăire spirituală, religioasă, prin viaţă culturală bogată şi, în acelaşi timp, prin afirmarea puternică a specificului popular românesc.