Sfântul Simeon Stâlpnicul, în tradiţiile populare

Biserica Ortodoxă începe noul an pe data de 1 septembrie, când prăznuieşte şi ziua Sfântului Simeon Stâlpnicul. Impresionaţi de nevoinţele acestui mare sfânt, care s-a rugat pe un stâlp - o chilioară înălţată pe un turn - ca să-şi găsească liniştea mai departe de oameni şi mai aproape de cer, bunicii noştri l-au iubit şi l-au privit ca pe un stâlp al credinţei care susţine lumea şi o împiedică să cadă. Şi nu cred că au greşit prea mult!

Viaţa Sfântului Simeon Stâlpnicul în Tradiţia Bisericii Sfântul Simeon Stâlpnicul s-a născut în Cilicia. Trimis de tatăl său zilnic cu oile la păscut, nu a reuşit să ajungă la Sfânta Liturghie până la 13 ani. Dar, fiind mai liber într-o duminică, s-a dus la sfânta slujbă şi, înţelegând din explicaţiile unui bătrân ce taine minunate sunt săvârşite, a simţit nevoia de a-şi închina viaţa Domnului Hristos. Copilul nu s-a mai întors acasă, ci a plecat la mănăstire. După şapte zile de aşteptare la poartă, a fost primit de stareţ şi călugărit. Deşi era mic, se nevoia mai mult decât toţi ceilalţi monahi şi de aceea a fost trimis la o mănăstire cu o viaţă mai aspră. Iar de aici a plecat în pustie, unde i-a uimit pe ceilalţi Părinţi prin nevoinţele sale. Vestea despre sfânt s-a răspândit repede. Pentru că primise darul tămăduirii bolilor, era căutat de multă lume. Tot ajutându-i pe necăjiţi, nu-şi găsea liniştea şi pustnicul a descoperit un alt mod de a fi mai aproape de Dumnezeu: şi-a zidit un stâlp, înalt de şase coţi, având în vârf o chilioară strâmtă, şi acolo se ruga, bătut de ploi şi ars de soare. De aici vine şi numele lui. De-a lungul vieţii şi-a zidit stâlpi şi mai înalţi, ca să fie mai aproape de Domnul şi mai departe de lume. Vrând să fie siguri că lucrarea sa este de la Domnul, ceilalţi călugări din pustie l-au încercat: l-au certat că nu urmează calea obişnuită a pustnicilor şi i-au cerut să coboare. Sfântul a vrut să coboare imediat, dovedind că este ascultător faţă de Biserică şi Părinţi, aşa că monahii l-au lăsat să-şi urmeze calea în voie. După mutarea sa la cele veşnice, se spune că, atunci când cinstitele sale moaşte au fost coborâte de pe stâlp, păsările cerului s-au adunat, ca pentru a-i aduce un ultim omagiu. Sfântul Simeon Stâlpnicul, stâlpul lumii Străbunicii noştri se străduiau să înceapă cu bine toate lucrurile vieţii, fie că era vorba de arat sau de construit o casă. Şi anul trebuia început cu bine, ca să fie un an bun. Deşi au sărbătorit anul nou bisericesc cu mai puţin fast, din cauza Anului Nou din ianuarie, aveau grijă să nu lucreze şi au cinstit amintirea Sfântului Simeon Stâlpnicul. Se vede din poveştile lor că l-au considerat un stâlp al credinţei, ba, mai mult, un stâlp al lumii, care susţine cerul, să nu se clatine. Aşa se spune că sfântul a trăit toată viaţa stând chinuit, într-un picior, pe un stâlp înalt şi ţinând cu mâinile bolta cerului, să nu cadă. Şi cum cine susţine cerul stăpâneşte şi văzduhul, l-au considerat pe sfânt stăpân al vânturilor... Să vă spun o poveste. Cică Sfântul Simeon ţinea vânturile într-o bute, din care le lăsa să iasă la vremea potrivită. Dar, când i-a murit singurul copilaş, a fost atât de supărat, încât a vrut să se răzbune. A închis vânturile şi nu le-a mai dat drumul. Toţi au început să sufere, de căldură prea mare, de mizerie şi boli. Domnul a trimis pe rând toate animalele să încerce să-l înduplece, dar degeaba. A trimis păsările; inutil. S-a dus şi cocoşul: - De ce nu dai drumul vântului, Sfinte Simeon, nu vezi ce rău e pe lume? - Nu-i dau drumul, pentru că Dumnezeu mi-a luat copilul. - Ştii tu câţi copii mi-a luat mie Domnul? Dar eu, când îmi ia un pui, fac altul în loc. Fă şi dumneata aşa! Sfântul Simeon a început să râdă; s-a înduplecat şi a dat drumul vântului.