Sfaturi practice: Când ne rugăm

Un articol de: Alexandru Ulea - 25 Septembrie 2011

Dacă Apostolii îl întrebau pe Hristos cum să se roage, problema care se întâlneşte astăzi frecvent este găsirea timpului pentru rugăciune. Cu un serviciu care ocupă cea mai mare parte din zi, cu nevoia îndeplinirii responsabilităţilor sociale sau familiale, omul contemporan abia aşteaptă să se aştearnă în pat, prietenul căruia îi dăruieşte o treime din viaţă. Zi de zi reîncepe această viaţă de Sisif, pentru împliniri efemere sau perene, pentru construirea de coloşi virtuali sau pur şi simplu pentru supravieţuirea unei alte zile mai bune. O rutină complicată, dar monotonă, pare să ia locul unei vieţi simple, dar complicate.

Creştinul "bun" renunţă la unele atribuţii pentru a-şi face canonul, a face un acatist sau paraclis, a merge mai des la biserică. Alţii strecoară cu greu câteva rugăciuni dimineaţa şi seara. Alţii, acuzând oboseala cronică, uită să spună şi "Doamne-ajută!", să se închine atunci când se trezesc sau nici duminica nu mai merg la biserică. În trecut, atunci când societatea mai păstra conştiinţa creştină, era poate mai uşor. Când părinţii se roagă la trezire, copiii tind să preia mai uşor acest obicei sănătos. Când ceilalţi se roagă înainte de masă sau înainte de a începe lucrul, este mai greu să uiţi să faci "măcar" o cruce. Când toată lumea merge la biserică duminică dimineaţă, nimeni nu mai rămâne în faţa televizorului să vadă de acolo "Viaţa satului". Trăirea religioasă era integrată în mod natural în viaţa omului. Astăzi, în cel mai bun caz, cele două s-au separat. Omul trebuie să fie mai întâi un bun cetăţean care îşi plăteşte dările şi doar pe urmă, dacă mai este timp şi fără să încurce societatea (cum prevăd noile dispoziţii din Franţa), el poate să aibă şi o trăire spirituală. Însă această împărţire a vieţii nu este naturală, deci nici normală. Neglijarea laturii spirituale a omului nu are consecinţe bune nici asupra propriei persoane şi nici asupra societăţii în general. De aceea, creştinul este dator să îmbine armonios datoriile "lumeşti" cu cele duhovniceşti, nu de unele lipindu-se şi altele lipsindu-se, pentru că doar în lume omul îşi câştigă mântuirea. În acest sens, momentul oportun pentru rugăciune este acum. Nu este un alt timp mai potrivit. El nu a fost şi nici nu va fi. El este acum. Creştinul trebuie să se sârguiască să se roage acum. Nu trebuie să spună rugăciuni complicate. Este de ajuns "Doamne-ajută!" sau "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Acestea sunt cuvinte uşoare, uşor de reţinut şi de repetat, putând fi spuse oricând. Timpul care înainte era "mort", aşteptarea la semafor, mersul la lucru sau coada la bilete pentru teatru se pot transforma în momente de trăire duhovnicească, adevărate oaze de apă cerească, permiţând nu doar supravieţuirea, ci chiar trăirea unei vieţi adevărate. Rugăciunea lui Iisus se poate spune oricând. Repetarea ei, chiar mecanică, îşi dovedeşte foloasele în timp. Uneori se poate face şi după ceas, pentru evitarea plictisului. Doar cinci minute seara şi dimineaţa înseamnă aproape 250 de "Doamne, Iisuse…" pe zi. Aceasta nu este mult, dar nici puţin. Iar Hristos nu este indiferent la cel care îi cheamă numele şi, mai devreme sau mai târziu, El se va coborî şi va umple inima de pace şi bucurie. În acest sens, Sfântul Ioan Sergheev spune că "nu în zadar se vorbeşte de Dumnezeu că aflat este şi întru cele sfinte se odihneşte".