Sfaturi practice: Foloasele rugăciunii

Creştinul este omul care în permanenţă se raportează la Dumnezeu cu întreaga sa viaţă, adică într-un mod unitar, deplin şi armonios atât material-trupesc, cât şi spiritual-duhovnicesc. Între cele două aspecte ale vieţii n-ar trebui să fie separaţie, discordanţă, ci întrepătrundere şi continuitate. Nu putem să excludem cu totul partea materială a vieţii, dar nici nu putem să o exagerăm într-atât, încât partea spirituală să fie sufocată şi chiar eliminată. Un rol important în armonizarea celor două aspecte, în care preocuparea pentru cele spirituale să devină o constantă a vieţii noastre, îl are rugăciunea.

Minimalizarea rugăciunii înseamnă lipsire de ajutorul şi susţinerea lui Dumnezeu. Rugăciunea deschide calea colaborării omului cu Dumnezeu şi pune în lumină darul divin al libertăţii omului, creează cadrul adecvat pentru o relaţie vie şi apropiată cu Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit despre valoarea rugăciunii, El Însuşi s-a rugat şi ne-a învăţat pe noi cum să ne rugăm. Despre rugăciune se pot spune cuvinte frumoase şi se poate defini în multe moduri. Dar cel mai potrivit mod de a ne exprima cu privire la rugăciune îl arătăm atunci când Îl preţuim pe Mântuitorul, în măsura în care primim şi împlinim sfintele Sale cuvinte, asemenea sfinţilor care au experimentat rugăciunea. Ei au făcut din viaţă o rugăciune continuă, rugăciunea fiind respiraţia vieţii lor, arătându-ne totodată nouă valoarea şi foloasele ei. "De binefacerile multiple ale rugăciunii se împărtăşesc cei care îşi ridică mintea la Dumnezeu şi vorbesc cu El", după cum spune Evagrie Ponticul, nu doar rostind cuvinte fără gânduri, căci "cel ce se roagă numai cu gura, se roagă aerului, nu lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ia seama la minte, nu la gură" (Sfântul Petru Damaschin, Filocalia, vol. V). Deci, oamenii trebuie "să se închine lui Dumnezeu în duh şi adevăr" (Ioan 4, 24). Omul care se roagă nu este singur niciodată, ci cu Dumnezeu, chiar şi atunci când oamenii îl părăsesc. Rugăciunea aduce siguranţă de sine, prin ancorarea fiinţei noastre în Dumnezeu. În rugăciune, vorbim cu Dumnezeu, îl chemăm pe Dumnezeu în ajutorul nostru, arătăm că ne bazăm pe El în tot ceea ce facem. Rugăciunea este importantă în toate împrejurările vieţii. Prin rugăciune, dobândim de la Dumnezeu linişte sufletească şi putere trupească. În situaţiile dureroase şi dificile, pe cel ce se roagă, Dumnezeu îl mângâie, îl luminează, îl întăreşte. Iar pe cel ce este în primejdii, Dumnezeu îl ocroteşte, revărsându-i în suflet bucurie. Mare este lucrarea rugăciunii, pentru că în ea se află puterea lui Dumnezeu, care devine "lucrătoare când cel ce se roagă aduce rugăciunea sa lui Dumnezeu împreună cu faptele poruncilor, deci când rugăciunea lui nu porneşte de pe limbă numai ca un cuvânt simplu şi ca un sunet al vocii, zăcând leneşă şi fără consistenţă, ci când este lucrătoare, vie şi însufleţită prin împlinirea poruncilor, când rugăciunea îşi împlineşte consistenţa, când o umplem de virtuţi. Această umplere face rugăciunea dreptului tare, încât toate le poate, lucrând prin porunci" (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. III). Numai cei ce se roagă pot înţelege şi trăi bucuriile şi binefacerile rugăciunii; "drept aceea, de vrei să te izbăveşti de toate patimile, apucă-te de rugăciune" (Ilie Ecdicul, Filocalia, vol. IV) căci, "în orice patimă te-ai afla, nimic nu este mai de folos decât să chemi numele lui Dumnezeu" (Sfântul Varsanufie, Filocalia, vol. XI).