Sfaturi practice în Biserică: „Deschiderea cărţii“, o practică obscurantistă şi compromiţătoare

O emisiune tv cu cote apreciabile de audienţă semnala, chiar duminica trecută, câteva cazuri de preoţi ortodocşi care practică divinaţia în cărţile sacre sau, cu denumirea populară, "deschiderea cărţii". Am urmărit cu atenţie reportajul respectiv, mai ales că a fost intens promovat în zilele precedente şi, deşi eram obişnuit cu modul adesea tendenţios al jurnalismului laic de a emite judecăţi la adresa Bisericii, nu pot formula, de această dată, vreo acuză de neprofesionalism în ceea ce priveşte conceptul reportajului difuzat. Tocmai de aici, poate, şi impulsul de a mă exprima în scris pe această temă. Se înţelege, cred, că nu intenţionez aici o tiradă usturătoare, deşi nu e greu de intuit cui s-ar adresa ea şi cât de îndreptăţită ar fi în contextul de faţă. Însă ceea ce mi se pare cel mai regretabil în legătură cu asemenea demersuri mediatice este uimitoarea influenţă subliminală pe care o au în percepţia colectivă (şi afirm acest lucru după ce am observat, la rândul meu, mai multe impresii exprimate, spontan sau nu, despre reportajul cu pricina).

Sunt de-a dreptul descurajante uşurinţa şi rapiditatea cu care se generalizează, în mentalul receptorilor, o opinie negativă despre categoria socio-profesională vizată. În cazul nostru, preoţii. Deşi, în cadrul respectiv, trebuie să recunosc, reporterii au făcut, de fiecare dată, cu echilibru, distincţia necesară. Chiar şi aşa, efectele sunt defavorabile tagmei în ansamblu. Oricât ne-am dori, evaluările generate de un asemenea episod nu pot evita chiar şi cea mai mică tentaţie a generalizării pripite. Cu tot simplismul şi, uneori, maliţiozitatea lor, aceste etichetări necumpănite, "toţi sunt la fel", înregistrează o creştere ca număr şi amploare. În consecinţă, nu ne rămâne decât să-i recunoaştem acestui tip de reportaj cu mare putere de incizie jurnalistică cele două meniri salutare: aceea de a semnala marile disfuncţii ale sistemelor şi consecinţele lor, dar şi aceea, mai îndepărtată, dar finalmente benefică, de a trezi reacţii, impulsionându-ne spre îmbunătăţirile de fond sau de formă care se impun. Prin obscurantismul cras pe care îl cultivă şi prin gravele pervertiri de conştiinţă canonico-sacerdotală ale autorilor, cazurile prezentate sunt, indiscutabil, sinistre. Un respingător amestec de sacrilegiu, oportunism şi arghirofilie le caracterizează. Nu o singură dată m-am confruntat cu situaţia în care trebuia să "explic" fenomenul în cauză unor credincioşi pasionaţi prea mult de aparenta lui aură miraculoasă. Şi pot spune că nu e un lucru atât de uşor, de vreme ce "calităţile" respectivilor taumaturgi şi ghicitori reuşiseră deja să se exercite asupra celor care mă interpelau. Ce e de făcut? Cât se poate de ferm spus: credincioşii care, din diferite motive, sunt tentaţi să apeleze la astfel de "servicii", să nu-şi mai afunde sufletul în bezna superstiţiei! E o opţiune cât se poate de perdantă din perspectiva mântuirii sufleteşti (capitol creştin esenţial, pe care ar trebui să-l aprofundeze prin spovedanie responsabilă, post, Împărtăşanie, căutând o permanentă despătimire şi creştere în duhul virtuţilor evanghelice). Viaţa creştină autentică, cea propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos şi păstrată cu sfinţenie de Biserică, nu are absolut nimic în comun cu tonul dubios, de o religiozitate frivolă, rutinieră şi profund mistificatoare, golit de orice simţ al decenţei pastorale care răzbate din atitudinea şi motivaţiile celor care practică "deschiderea cărţii", dar nici cu naivitatea incredibilă a celor care o solicită.