Sfaturi practice: Omul de bun-simţ
Bunul-simţ este, în climatul social de astăzi, o calitate umană pe cât de rară, pe atât de preţioasă. Suficientă, chiar, dintr-o anumită perspectivă. De ce această centralitate a bunului-simţ? Pentru că, asemenea cerinţelor moralei creştine, unitare în chip desăvârşit şi deci imposibil de respectat doar parţial ori selectiv, toate virtuţile omului, astăzi pragmatic până foarte aproape de insolenţă şi canibalism moral, nu valorează nimic fără bunul-simţ. La fel de cert este că, pentru a fi identificat, simţit şi apreciat, bunul-simţ are nevoie absolută de aceeaşi calitate în fiinţa observatorului. Nu poţi vedea şi preţui bunul-simţ fără să-l ai la rându-ţi sau fără să aspiri la el cel puţin. Nu-mi pot ascunde, aşadar, o admiraţie nemărginită faţă de acest inefabil atribut al unei persoane. Că este produsul bunei-cuviinţe moştenite din sânul cald şi sfânt al familiei, nu există vreo urmă de îndoială. Totuşi e mai mult decât atât. Rod al bunei creşteri, pe de o parte, bunul-simţ îşi revendică în acelaşi timp şi calitatea de "născut, nu făcut". Deşi pare o trăsătură de caracter nu prea sofisticată în raport cu altele, în termenii unei accepţiuni corecte bunul-simţ deţine valoarea integratoare supremă. Împletire admirabilă de nobleţe şi modestie, respect faţă de semeni şi delicateţe, recunoştinţă şi demnitate, decenţă şi înţelepciune, compasiune sinceră şi cultură a gestului relaţional făcut cu simplitate, bine şi la timp, această caracteristică poate fi văzută şi ca un dar divin. Gândindu-ne mai bine, trebuie să o vedem şi astfel, ca să ne putem ruga pentru dobândirea ei!
Bunul-simţ se reflectă până în gestualitatea elementară a omului. De la felul în care îi priveşte pe ceilalţi până la cel în care li se adresează. De la modul în care mănâncă, vorbeşte sau merge până la cel în care ascultă pe altcineva sau îşi asumă o observaţie care îi poate fi benefică. Un lucru de importanţă capitală: îşi cunoaşte limitele. Drept urmare, este străin de riposta virulentă sau de alte atitudini belicoase. Cu toate acestea, nu e oportunist sau cabotin. Nu se lasă înrăit de lupta pentru supravieţuire socială. Dreptul la liberă exprimare nu-l îmbată ca pe atâţia alţii, ci vorbeşte când, cât şi cum trebuie, dovedind o familiaritate naturală cu principiile dialogului. Deşi are în rădăcinile sale instinctul comportării măsurate, nu dă impresia unui calcul de sine obsesiv. Trece neobservat la prima vedere, dar imediat te face să-ţi întorci privirea şi gândul la el, obligându-te moral să-i răspunzi pe măsură. Are un simţ neşcolit al esteticului şi o politeţe naturală. Îşi plăteşte întotdeauna datoriile, de orice natură ar fi ele. Discreţia şi frumuseţea etică a bunului-simţ au forţa irezistibilă de a te marca profund, de aşa manieră încât întâlnirea cu un astfel de om să rămână memorabilă. Omul de bun-simţ are în el o strălucire ascunsă, o lecţie inestimabilă de viaţă, pe care din păcate o găsim tot mai greu în societatea noastră. Tocmai caracterul rarisim al acestei virtuţi ne duce oarecum cu gândul la celebrele căutări ale lui Diogene din Sinope!