Sfinți care n-au cârtit
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, p. 171
„În vechea Mănăstire Probota, care își trage numele de la cuvântul slavon pobrata - frăție, au trăit, încă din secolul al XIV-lea, călugări iubitori de Hristos și împodobiți cu multe daruri și fapte bune. Dintre toate, precum însuși numele mănăstirii o dovedește, cea mai aleasă virtute din această obște era dumnezeiasca dragoste.
Unul dintre marii nevoitori ai Mănăstirii Probota de la sfârșitul secolului al XV-lea și ucenic al fericitului egumen Stahie a fost și Cuviosul Inochentie schimonahul. După tradiție, era fiu de țărani din partea locului. Apoi, luând crucea lui Hristos, s-a făcut călugăr iscusit în viața de obște, prin desăvârșită ascultare, prin rugăciune și iubire de frați, și era tuturor iubit pentru blândețea sa. Ziua și noaptea slăvea pe Dumnezeu cu neadormite rugăciuni, cu post îndelungat și cu multe lacrimi, care spală orice păcat și îndumnezeiesc pe om. Și atât a sporit cuviosul acesta, încât și făcător de minuni s-a făcut. Pentru aceea tuturor le era iubit și mulți bolnavi se vindecau cu rugăciunile lui. Apoi s-a nevoit mai mulți ani singur într-o chilie pustnicească din pădurile apropiate, suferind multe ispite de la diavoli și ajungând la măsura desăvârșirii.
Așa nevoindu-se în toți anii vieții sale și bineplăcând lui Dumnezeu, către începutul secolului al XVI-lea, Cuviosul Inochentie și-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând în Probota mai mulți ucenici.”
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 181-182
„Un alt cuvios monah din obștea Mănăstirii Probota, cinstit de popor și trecut de Sfântul Mitropolit Dosoftei în rândul sfinților români, a fost Cuviosul Eustatie schimonahul. Era originar din satele de pe Valea Siretului.
Acesta, auzind de petrecerea monahilor din chinovia Probotei și mai ales de nevoința Cuviosului Inochentie, a lăsat toate și i s-a făcut ucenic. Și era desăvârșit următor al faptelor lui, ostenindu-se mulți ani într-o chilie pustnicească din codrii seculari ai mănăstirii. Astfel, în puțini ani a străbătut multe osteneli călugărești, învățând de la toți frica de Dumnezeu și întrecând pe mulți cu smerenia, cu rugăciunea și cu nemuritoarea dragoste. Pentru o nevoință ca aceasta se învrednicise de darul facerii de minuni și era iubit atât de Dumnezeu, cât și de oameni. Căci fiecare se folosea de rugăciunea și sfințenia vieții lui.”
(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)