Sfinţi, martiri şi eroi

Construită pe criterii artificiale, ideologia comunistă refuza omului o entitate socială şi spirituală de sine stătătoare, care să definească unicitatea şi originalitatea fiecărui destin în parte. Devenit "membru al societăţii socialiste", clasificare imposibil de definit, omul se trezea introdus într-o "clasă" socială, stabilită după criterii subiective, dar periculoase pentru siguranţa individuală cotidiană. Cine avea şansa de a cădea într-o "clasă" bună, cea a muncitorilor, de exemplu, trăia o viaţă oarecum mai liniştită decât altcineva care, aşezat în "clasa" intelectualilor, devenea de la bun început suspect şi potenţial "duşman al poporului". Cum am trăit pe propria piele această ordine a lucrurilor, pot în continuare să afirm că aşa a fost, chiar dacă aberaţia situaţiei era, este mai departe, greu de acceptat. Mai ales în virtutea faptului că Dumnezeu a sădit în fiecare dintre noi dorinţa de libertate, ca sursă permanentă de înviorare duhovnicească. Acest dar al Domnului depăşeşte ontologic tentaţia noastră arogantă de a stabili categorii şi norme formale de viaţă, ce-şi propun uniformizarea creaţiei dumnezeieşti în spaţii de organizare conforme cu logica omenească imperfectă. În acelaşi timp, Dumnezeu ne învaţă că nu este bine să trăim singuri. Din acest imbold, oamenii au considerat viaţa comunitară ca fiind avantajoasă, chiar dacă presupune implicit şi apariţia normelor de organizare convenţionale. Atunci când tentaţia de a ne domina unii pe ceilalţi este ţinută în frâu, comuniunea este preferabilă singurătăţii, care rămâne apanajul celor cu adevărat talentaţi şi puternici. A pustnicilor, de exemplu.

Grecia antică a considerat de la bun început organizarea comunitară ca fiind folositoare, fără a nega valoarea individuală a celor care constituiau un exemplu. Oraşele, comunităţile în general, sunt întemeiate de eroi. În acest fel se accentuează faptul că viaţa în comun este moştenirea lăsată celorlalţi de către cei mai buni dintre oameni. Cadmos, pornit împreună cu fraţii săi să-şi caute sora, pe Europa răpită de Zeus, este sfătuit de Apollo să-şi schimbe planul şi să întemeieze un oraş. El întemeiază Theba, chiar acolo unde ucide balaurul ce-i teroriza pe oamenii din acele locuri. Căsătorit cu Harmonia, fiica zeiţei Afrodita, Cadmos este primul conducător al aşezării pe care a întemeiat-o. Mitologia greacă conferă omului deosebit, eroului, un rol eminamente pozitiv, unde orice interpretare negativă a faptelor acestuia este de neimaginat. Singur el, eroul, face posibilă viaţa ordonată a celorlalţi. Prin faptele sale de vitejie şi prin clarviziunea sa, eroul îşi apără eficient contemporanii, oferindu-le atât protecţie, cât şi civilizaţie: Cadmos nu este doar întemeietorul unui oraş, el i-a învăţat pe greci scrisul. În civilizaţia europeană, cultul laic al eroilor, apărători ai patriei, este relativ nou. Istoricul Rene Schilling observă în cartea sa "Eroi ai războiului", apărută la Paderborn în 2002, că până în timpul războaielor împotriva lui Napoleon societatea europeană avea o imagine negativă despre soldaţi. Aceştia erau mercenari, care aduceau cu ei distrugere şi durere, în conflicte cu care comunitatea se identifica limitat. Odată cu apariţia statelor naţionale şi introducerea serviciului militar obligatoriu, poziţia socială a cetăţeanului-soldat se schimbă fundamental. Observaţia lui Schilling este corectă. Cum fiecare este obligat să-şi apere patria, este evident că oricine poate ajunge şi erou. În caz fericit, el poartă ordinele militare care asigură o sporită acceptanţă socială şi avantaje materiale. Dar patria slăveşte mai ales eroii căzuţi în acţiuni militare, cunoscuţi sau anonimi, cărora li se ridică monumente pentru o glorie considerată eternă. Fiecare stat are un număr de eroi cunoscuţi cu numele, ale căror fapte constituie mitologia naţională. Idealizarea faptelor de război aduce cu sine certitudinea că actul militar poate rezolva orice criză politică, cu consecinţele dezastruoase pe care le cunoaştem. Eroii idealizaţi sunt puţini, în comparaţie cu cei rămaşi anonimi în jertfa lor. Nici în acest caz individului nu-i era permis un destin individual, viaţa lui fiind subordonată interesului statal. Totuşi, ar fi nedrept ca eroii acelor timpuri să fie daţi uitării. Sacrificiul lor a fost real. Şi chiar dacă statele contemporane par a-şi uita eroii de odinioară, ei rămân prezenţi în rugăciunile Bisericii, fiind pomeniţi în fiecare duminică, spre iertarea păcatelor lor. Prin Biserică, amintirea acestor eroi se sfinţeşte şi se umanizează, numele lor fiind rostit de către preot în cadrul liturgic binecuvântat. Curajul şi spiritul de sacrificiu ale celor care şi-au apărat patria rămân o formă unilaterală de eroism. Soldatul este constrâns să devină erou, fapta sa fiind consecinţă a unui sistem de valori care nu rămâne etern valabil şi nici nu oferă omenirii o experienţă nouă, imperativ constructivă pe plan spiritual. La fel cum nici curajul inutil, adesea teribilist şi infantil, nu poate fi vreodată eroic. Adevăraţii eroi influenţează irevocabil dezvoltarea omenirii. Viaţa şi faptele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful sunt un exemplu concludent de eroism în sensul plenar, am putea spune binecuvântat, al cuvântului. Sfântul Iustin este un erou deoarece puterea de a formula învăţătura creştină şi de a o apăra victorios împotriva unui cinism arogant, dezlănţuit spre a distruge, este sinteza unei vocaţii aparte care se dezvoltă fastuos sub ocrotirea Sfântului Duh. Victoria asupra filosofului ateu Crescens este absolută tocmai prin jertfa sfântului care nu se teme de moarte, convins fiind de faptul că dreptatea se află numai la Dumnezeu. Martiriul este înţeles în sensul clasic al termenului, acela de mărturie, aici irevocabilă, unde sentinţa nedreaptă a judecătorului păgân se transformă prin jertfă în victorie. Acesta este singurul sens al eroismului, când talentul şi curajul unuia apără pe toţi cei năpăstuiţi pe nedrept pentru credinţa lor. Aşa cum a fost şi exemplul cărturarului Eleazar, care preferă să moară decât să comită un sacrilegiu ce ar fi constituit un exemplu nefast pentru poporul său: "Şi într-acest chip a murit acesta, şi nu numai tinerilor, ci şi întregului popor moartea sa lăsând o pildă de vitejie şi pomenire de faptă bună" (II Macabei, 6, 31). Datoria noastră este de a căuta cele bune, într-o strădanie cotidiană ce are nevoie de exemplul celor deosebiţi. Dumnezeu ne va ajuta să le şi găsim pe acestea, cele cu adevărat folositoare.