Sfinţi şi pelerini

Un apropiat al marelui teolog român Dumitru Stăniloae mărturisea că părintele, în perioada regimului comunist, lua pulsul vieţii duhovniceşti din ţară întrebând de intensitatea pelerinilor pe Dealul Patriarhiei, la hramul Sfântului Dimitrie Basarabov. Cu siguranţă, pelerinajul poporului român la întâlnirea cu sfinţii săi rămâne răspunsul viu şi constant la problema ridicată de un scriitor şi filosof român contemporan ce afirma: "Nimeni nu trăieşte cu adevărat dacă nu cade sub o formă sau alta de seducţie... Cel mai adesea, nimeni nu vine să ne ia de mână, să ne scoată de pe drumul mare al vieţii şi să ne ducă de o parte. Vai de cei care nu au apucat niciodată să fie seduşi! Iar dacă este aşa, apare imediat întrebarea: Unde ne sunt seducătorii?"

Efortul de a investi apreciabil într-o operă de carieră este garantul propriului acces în panteonul valorilor. Sunt oameni pe care posteritatea îi reţine pentru operele lor un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Sfinţii devin ei înşişi opere perene în tiparniţa Duhului Sfânt şi în filele lor condeiul veşniciei lucrează sinaxarul proaspăt în care freamătă paşii pelerinilor, păşind uşor, apăsat, bătătoresc drumul neamului românesc spre "cărarea Împărăţiei". La o lectură seculară, aprecia un teolog român, sfinţii Dimitrie Basarabov şi Cuvioasa Maică Parascheva şi-au trăit viaţa în anonimat perfect. Biografia lor nu are nimic din aromele vedetismului şi ale opulenţei. În discreţie s-au dospit la căldura Duhului Sfânt "prescuri pentru Liturghia veacului". Vizibilitatea lor se conturează abia după moarte când abundenţa pelerinilor la sfintele lor moaşte începe fascinanta istorie a sfinţeniei, mărturie grăitoare că de fapt "culmea umanului rămâne sfântul, nu geniul" (Nichifor Crainic) pentru că, aşa cum sublinia Paul Evdokimov, "un sfânt este o întrebare de viaţă şi de moarte adresată celorlalţi". Pelerinajul e filă vie de sinaxar. Precum barbarii la porţile Romei, triburi mediatice năvălesc evenimentul pelerinajului etichetându-l în forme decadente, plasat în zona obscurantismului, perimat pentru lumea actuală şi plasticizându-l ironic: "coadă la moaşte". Pelerinii creştini nu stau la coadă. Pelerinii stau la rând la sfintele moaşte. La coadă stăm în piaţă, la magazine sau în alte părţi. Coada e haotică, dezordonată, implică o concurenţă şi generează individualismul, iar pentru unii ea trezeşte nostalgiile "aflării în treabă" din regimul politic trecut. Rândul are tipic, rânduială, ordine, armonie, promovează şi dezvoltă comuniunea: "În experienţa spirituală a pelerinajului, cei care au o credinţă mai slabă au prilejul să o întărească văzând credinţa mai puternică a altora; cei care au răbdare mai puţină se întăresc văzând răbdarea altora; cei care se roagă mai puţin şi mai superficial se îmbogăţesc şi se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora, a tuturor", mărturisea actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, creionând valoarea spirituală a pelerinajului. Pelerinajul fizic ca gest ascetic este permanent dublat de un pelerinaj interior, de o ascensiune pe "treptele vieţii spirituale" din "Scara Raiului", de un dinamism în credinţă, rugăciune, dragoste, fapte bune. Cine stă pe loc în relaţie cu Dumnezeu şi nu e pelerin în itinerarul îndumnezeirii, acela dă înapoi, e în regres. Paradoxul pelerinului este acela că din pelerin devine gazdă, oaspete al Celui spre care se îndreaptă. Ca într-o nouă raclă, creştinul se face sălaş al sfinţilor, iar prin ei devine lăcaşul lui Dumnezeu.