Sfinţii 33 de Mucenici din Melitina; Sf. Cuv. Lazăr din Muntele Galisiei (Sâmbăta celor adormiţi – Moşii de toamnă)

Sfinții 33 de Mucenici din Melitina ( † 290) au pătimit pentru Hristos în vremea împăraților romani persecutori ai creștinilor, Dioclețian (284–305) și Maximian (286–305). „Sfântul Ieron era un bărbat viteaz, puternic la trup și blând la suflet, născut în Tiana Capadociei. Deși dobândise învățătură, a ales să fie plugar. A fost găsit odată la câmp de niște slujitori ai altarelor idolești care, știindu-l că este dintre creștini, au încercat să-l omoare ca niște tâlhari, dar nu au reușit. Sfântul Ieron s-a apărat de acești ticăloși, amenințându-i cu osia plugului și astfel i-a pus pe toți pe fugă. După aceea, Sfântul s-a dus de bunăvoie și plin de credință la dregător, înfățișându-i-se ca să fie cercetat pentru mărturisirea Domnului Iisus Hristos. Acolo, Sfântul a fost însoțit de alți 32 de creștini. Drept urmare, Sfântului i s-a tăiat mâna dreaptă de la cot, iar pe ceilalți Sfinți, punându-i la pământ, i-au bătut cu vine de bou. Dimineață, toți acești Sfinți au fost bătuți iarăși vreme de câteva ceasuri, iar la urmă li s-au tăiat capetele în afara cetății Melitina din Armenia, primind cununa biruinței ca Mucenici. Numele celor 32 de Mucenici care au pătimit alături de Sfântul Ieron sunt acestea: Nicandru, Isihie, Varahie, Maximian, Calinic, Xantic, Atanasie, Teodor, Dulchitie, Evghenie, Teofil, Valerie, Teodot, Calimah, Ilarie, Gigantie, Longhin, Temelios, Eutihie, Diodot, Castrichie, Teaghen, Mamant, Nicon, Teodul, Vostrichie, Victor, Dorotei, Claudian, Epifanie, Anichit și alt Ieron” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul III, luna noiembrie).

Sfântul Cuvios Lazăr din Muntele Galisiei (981–1053) era originar dintr-un sat din apropierea orașului Magnezia (Asia Mică). Părinții săi, Nichita și Irina, erau oameni evlavioși. Când s-a născut Lazăr, „Dumnezeu a rânduit ca o lumină dumnezeiască să se arate din cer și să umple toată casa” în care a venit pe lume Cuviosul. „Femeile care ajutau la naștere s-au înspăimântat de neobișnuita lumină și au ieșit afară, iar mama Sfântului Lazăr a rămas singură. În mod minunat, imediat după ce s-a născut, Sfântul a stat drept, pe picioarele lui, și s-a închinat spre răsărit, ținându-și mâinile cu bună rânduială strânse la piept, preînchipuindu-se prin aceasta viața evlavioasă pe care avea s-o trăiască pruncul”. La 5 ani, „a fost încredințat unui dascăl monah ca să învețe Sfintele Scripturi, dovedindu-se repede cel dintâi la învățătură și istețime”. Câțiva ani mai târziu a plecat în pelerinaj la Ierusalim, unde s-a închinat la Locurile Sfinte. A fost găzduit de arhidiaconul Bisericii Sfintei Învieri. Primind îndrumare să meargă la Mănăstirea Sfântului Sava, Lazăr a primit schima monahală în această mănăstire. La cererea starețului, a fost hirotonit preot. „A viețuit în mănăstire mai mulți ani, până la năvălirea arabilor, care au ocupat toată Palestina și chiar sfânta mănăstire. Atunci Sfântul Lazăr a hotărât să plece împreună cu alți părinți la Roma, dar când au ajuns la Efes, s-au închinat la mormântul Sfântului Apostol Ioan Teologul, unde Cuviosul a auzit un glas care îi arăta limpede că e bine să meargă în Muntele Galision, aflat în preajma Efesului, foarte potrivit pentru liniștea și nevoința unui monah, prin ariditatea și asprimea locului. Suindu-se în munte și ostenindu-se mai presus de puterile omenești, Cuviosul Lazăr a îndurat nenumărate ispite de la demonii care năvăleau asupra simțurilor și gândurilor lui, ziua și noaptea, dar pe care le-a surpat cu puterea harului dumnezeiesc”. S-a răspândit vestea despre viața lui sfântă în acele ținuturi. Împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042–1055), fiind în exil în insula Lesvos, a primit veste de la Sfântul Lazăr că va fi eliberat din exil și va redeveni împărat. După ce s-a împlinit profeția, „împăratul a trimis mulți bani, zapise, odoare sfinte, o bucată din lemnul Sfintei Cruci, precum și o Sfântă Evanghelie și icoane împărătești ferecate cu aur și pietre prețioase, ajutându-l pe Lazăr să ridice o mănăstire pe locul unde avusese dumnezeiasca arătare. Ajungând la culmea virtuților și învrednicindu-se de darul înainte-vederii, Sfântul Cuvios și-a cunoscut mai dinainte clipa sfârșitului, însă fiii săi duhovnicești îl rugau cu lacrimi și-i cereau ca să mai rămână în viață pentru mai-marele folos și sporirea lor. Atunci el a cerut de la Maica Domnului adăugarea a încă 15 ani de viață, astfel că cererea i-a fost ascultată, iar el a trăit întocmai, văzându-și obștea călugărilor și ucenicilor săi sporind și numărând peste 200 de viețuitori. El a poruncit ucenicului său Grigorie și celorlalți să construiască un stâlp pe care dorea să se nevoiască asemenea altor sfinți cuvioși din vremea sa. Aici s-a luptat cu ispitele și atacurile de la vrăjmașul diavol. Pe înălțimea acestui stâlp, Sfântul a adormit cu pace la vârsta de 72 de ani, iar la mutarea sa la Domnul, un stâlp de lumină a strălucit, fiind văzut chiar și de ucenicii care trăiau în peșteri și prin munți, și de alți pustnici, care au fost înștiințați astfel de sfârșitul Cuviosului. În întristarea lor, cuvioșii monahi se rugau lângă sicriul părintelui lor, cerând un ultim semn de mângâiere și întărire duhovnicească, astfel încât, ca și când ar fi fost viu, Sfântul Lazăr, așezat întins pentru prohodire, le-a întins călugărilor un testament de hârtie pe care-l scosese de la piept. Plini de uimire, de spaimă și de bucurie, monahii adunați au cerut încă un semn, ca Sfântul însuși să semneze îndemnurile cuprinse în testament, să fie pe deplin încredințați că nu au vedenie. Cuviosul a făcut întocmai, lăsând numeroșilor nevoitori din Mănăstirea Sfânta Înviere ultimele lui îndemnuri pecetluite cu iscălitura sa. Sfintele moaște au fost vegheate prin cântări de laude, cu miruri și cu făclii aprinse, fiind așezate într-o raclă aurită și puse spre închinarea credincioșilor în dreapta bisericii Sfânta Înviere, aproape de stâlpul pe care s-a nevoit Cuviosul” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul III, luna noiembrie).

Sâmbăta celor adormiți – Moșii de toamnă

Biserica Ortodoxă acordă o atenție specială pomenirii celor adormiți în Domnul. Toate sâmbetele sunt dedicate pomenirii celor trecuți la Domnul. Între acestea avem trei sâmbete în care se face pomenirea generală a celor dragi plecați în lumea cerească: Moșii de iarnă – sâmbăta ce precede Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, Moșii de vară – sâmbăta ce precede Duminica Rusaliilor și Moșii de toamnă, care anul acesta sunt astăzi, sâmbătă, 7 noiembrie. Aceste sâmbete, numite ale Moșilor, sunt dedicate comemorării „tuturor părinților și fraților creștini ortodocși adormiți de la începutul veacurilor”. Pomenirile generale ale celor adormiți în Domnul sunt momente de rugăciune pentru creștinii trecuți din această viață. Slujba specifică în Biserica Ortodoxă pentru pomenirea celor adormiți este Parastasul. În ecteniile acestei slujbe se menționează că sunt pomeniți „toți cei adormiți din veac în dreapta credință”. Despre al treilea moment anual de pomenire a celor adormiți, părintele profesor Ene Braniște, în Liturgica generală, afirmă că sâmbăta Moșilor de toamnă este zi de cinstire a celor adormiți „prin analogie cu cele două sâmbete ale Moșilor – de iarnă și de vară”. Tot el precizează că „această pomenire de toamnă a morților” este veche, pentru că „în secolul al IX-lea, la Mănăstirea Studion din Constantinopol, una dintre cele două pomeniri generale ale morților se făcea în luna septembrie, iar în secolul al XVII-lea, liturgistul apusean Iacob Goar spune că grecii făceau a treia pomenire generală a morților în prima sâmbătă din octombrie”. Oricum ar fi, în Biserica Ortodoxă Română regăsim la sfârșit de octombrie și început de noiembrie această sâmbătă în care facem pomenirea generală a celor adormiți sub numele de Moșii de toamnă. Acum îi pomenim pe strămoșii, moșii, părinții, frații, surorile, fiii și fiicele noastre trecuți la Domnul și ne rugăm pentru odihna „tuturor sufletelor celor dintr-o rudenie și seminție cu noi, care mai înainte au adormit în nădejdea învierii și a vieții veșnice”. Cel mai important lucru pe care-l putem face pentru cei din neamul nostru mutați din această lume este rugăciunea, pe care trebuie să o intensificăm mai ales la cele trei soroace de peste an de pomenire generală a morților. Spre exemplu, astăzi, când sunt Moșii de toamnă, fiecare dintre noi, creștinii ortodocși, trebuie să meargă la biserică și să participe la slujba Utreniei, la Sfânta Liturghie, urmată de slujba Parastasului, unde ne rugăm și-i pomenim pe cei adormiți din neamurile noastre. După tradiția noastră românească, aducem la biserică colivă și pomelnic cu numele celor adormiți din familia noastră și aceștia sunt pomeniți de preot în cadrul liturgic al slujbei Parastasului, când la ectenie rostește cuvintele: „Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiților robilor lui Dumnezeu” și citește numele celor trecuți la viața veșnică. Pentru pomenirea celor adormiți aducem la biserică prinoase: colivă, vin, colaci ș.a., pe care, după slujba Parastasului, le împărțim pentru sufletele celor adormiți din neamul nostru. Aceste prinoase reprezintă milostenia pe care o facem noi pentru sufletele celor morți, cu nădejdea că ei vor dobândi viața veșnică din Împărăția lui Dumnezeu.