Sfinții Români, dascăli ai rugăciunii și bunii noștri judecători
Începând cu anul 1992, avem înscrisă în calendar, la două săptămâni după Rusalii, Duminica Sfinților Români, în care îi sărbătorim pe sfinții noștri, cunoscuți sau necunoscuți de oameni, dar încununați de Dumnezeu. Prin harul Domnului, Cel „minunat întru sfinții Săi” (Psalmi 67, 36), cu fiecare an care a trecut de atunci au intrat în sinaxare noi cete de sfinți, ale căror vieți au fost considerate de Biserică pilduitoare și demne de cinstire. În cele 13 volume ale Sinaxarului Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, memoria sfinților români a trecut din istoria umană în timpul înveșnicit al mântuirii. Îi venerăm în comuniunea sfinților din toate neamurile pământului.
În anul 2025 a fost proclamată canonizarea celor 16 sfinți români (martiri, mărturisitori, cuvioși) din veacul al XX-lea, iar la începutul acestui an, a celor 16 sfinte femei (cuvioase, mame de sfinți, soții de sfinți domnitori, creștine din popor cu viață sfântă). Astfel, în viața întregii comunități de credință au fost aduse noi semne de speranță și curaj creștin, ca o suflare de vânt lin a Duhului Sfânt care ne cheamă la pocăință și înnoire duhovnicească.
Unii dintre acești oameni sfinți s-au retras din deșertăciunile lumii și, prin aspre nevoințe, au aflat lumina rugăciunii curate prin harul lui Dumnezeu. Dar alții, în timpurile noastre, s-au confruntat cu încercările lumii de aici, adesea neînțeleși de semenii lor. Au privit cu seninătate și răbdare către această viață trecătoare, cu bucuria tainică a dorului după Împărăția cerurilor. Cu unii dintre ei am convorbit nemijlocit. Cunoaștem semeni de-ai noștri care le-au fost aproape. Este un mister al libertății faptul că toți creștinii avem aceeași Evanghelie, același Crez, aceleași porunci de urmat, dar răspundem diferit chemării lui Dumnezeu...
Cugetând adânc la viețile sfinților, ceața gândurilor nefolositoare se ridică și o lumină se așază parcă peste viața de fiecare zi. Din această perspectivă se poate scrie altfel istoria întregii omeniri. Trec în plan secund conflictele și trădările, dramele provocate de patimi și orgolii, căderile și deșertăciunile, minciuna îmbrăcată în iluzia adevărului. De multe ori, oamenii curați pot aduce în jurul lor schimbarea în bine a celorlalți, nu doar prin îndemnuri și regulamente, ci prin modul lor de a fi. Și cei dintâi care ne luminează calea sunt sfinții acestui veac agitat, în care auzim cuvintele Apostolului Neamurilor: „De aceea și noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte, cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței” (Evrei 12, 1-2).
În această Duminică a Sfinților Români, cu smerenie ne înălțăm privirile sufletești către icoana lor, ca spre niște rugători, dar și ca spre niște buni și blânzi judecători ai conștiințelor. Sub privirile lor, ne întoarcem către viața noastră de aici mai luminați, ca să lepădăm pornirile cele deșarte, să fim mai buni cu semenii și mai sinceri cu noi înșine.