Slavă lui Dumnezeu pentru vindecarea neaşteptată

Duminica a 29-a după Rusalii (a celor 10 leproși) Luca 17, 12-19

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!

Cine cunoaște sufe­rința nu poate fi indiferent la necazul celorlalți. Dacă află că un om oarecare suferă, încearcă să-l ajute cu ce poate, cu un ban, cu un sfat, cu o vorbă bună și, dacă este bun creștin, cu o rugăciune fierbinte înălțată către Dumnezeu. De altfel, se presupune că omul aflat în suferință se roagă mai mult, altfel privește cu neîncredere viitorul său și disperarea îl cuprinde.

Sentimentul de singurătate și neputință, adevărata suferință a omului bolnav, crescute pe solul necredinței și al mândriei de odinioară, îngrozește multe persoane care pică pradă disperării sau deznădejdii. Pentru că în astfel de momente, vulnerabilitatea unui om în fața vrăjmașului diavol este maximă, avem datoria să privim cu maximă seriozitate pe cei care suferă, să nu fim indiferenți la suferința lor. Un exemplu de ignoranță în fața suferinței celorlalți ni-l oferă Sfânta Scriptură, în parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Suferința acestui om sărac și plin de bube este atât de mare, încât singura lui dorință era să se sature de resturi sau fărâmituri, căzute de la masa bogatului. Ignoranța oamenilor este cumva compensată de câinii care îi lingeau rănile.

Dacă suntem de acord că boala de care suferea Lazăr era de fapt lepra, așa cum s-a crezut încă din perioada medievală, când s-a acordat numele de lazarete (de la Lazăr) leprozeriilor, înțelegem igno­ranța de care dădeau dovadă oamenii la suferința lui Lazăr.

Lepra în perioada biblică

Lepra era cea mai gravă boală de care putea cineva să sufere. Suferința trupească, datorată la început erupțiilor cutanate, bubelor sau petelor de piele, creștea odată cu trecerea timpului, leprosul pierzându-și încet, încet extremitățile membrelor, degetele, mâinile, nasul, urechile, toate lăsând răni ce nu se mai vindecau. Pentru că boala era extrem de contagioasă, iudeii urmau cu strictețe poruncile din Legea Vechiului Testament în cazul apariției semnelor de lepră, preoții Legii Vechi fiind datori să constate îmbolnăvirea cuiva de lepră, să dispună rapid excluderea lui din comunitate și, în cazul în care cineva se vindeca de lepră, tot preoții decideau dacă vindecarea s-a petrecut cu adevărat, cel vindecat având șansa să se reîntoarcă în sânul familiei. De acum înainte nu se mai temea de o reîmbolnăvire cu lepră, motiv pentru care cei vindecați veneau în sprijinul bolnavilor.

În Evanghelia celor „zece leproşi” aflăm că aceştia trăiau izolați de comunitate, dar se grupaseră și formau o mică familie de suferinzi. Putem să ne închipuim că se simțeau mai puțin singuri, împărțind cu generozitate blidul de mâncare pe care o rudă sau un om cu suflet mare îl lăsa în depărtare. În aceste clipe grele, în care sfârșitul vieții se vedea atât de aproape și atât de evident, disputele aprinse dintre iudei și samarineni nu meritau nici un efort, cei nouă iudei și samarineanul trăind în bună armonie.

Ca toți leproșii, aceștia trăiau departe de oamenii sănătoși, având grijă să nu-i contamineze pe aceștia, avertizând orice trecător prin vestimentația zdren­țuită și prin strigătul strident „Necurat, necurat!” (Lev. 13, 45), că trebuie să fie ocoliți. Așadar, boala făcuse din acești oameni niște generoși, cu grijă față de cei sănătoși și recunoscători față de aceștia, dacă se milostiveau să le adreseze un cuvânt, un urcior de apă sau un blid de mâncare. În același timp, cei sănătoși îi urau pe leproși, pentru că le puneau în pericol sănătatea, nu munceau pentru hrana zilnică și erau oameni atât de păcătoși, încât Dumnezeu a îngăduit îmbolnăvirea lor. Cei care nu-i urau și nu-i judecau erau ignoranții asemănători bogatului nemilostiv, care aveau credința că lor nu li se poate întâmpla o asemenea tragedie, fie pentru viața lor dreaptă înaintea lui Dumnezeu, fie pentru mediul select și sănătos în care-și desfă­șurau activitățile zilnice.

„Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești”

Așa cum era de așteptat, Mântuitorul nici nu i-a urât pe leproși, nici nu i-a condamnat și nici măcar nu i-a ignorat. Este bine cunoscut cazul leprosului care trăia în apropierea Muntelui Fericirilor și a venit îndată după Predica de pe ­Munte la Iisus, a îngenuncheat îna­intea Lui și a zis „Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești” (Mt. 8, 2; Mc. 1, 40; Lc. 5, 12). Într-o astfel de si­tuație, un om obișnuit era chinuit de gândul că boala leprei deja s-a transmis și asupra sa. Dimpotrivă, Mântuitorul s-a aplecat asupra acestui om și l-a atins cu mâna Sa, transmițându i astfel, odată cu puterea care l-a vindecat, întreaga Sa dragoste, dragoste de care fusese lipsit pentru multă vreme, din cauza fricii de moarte.

Cei zece leproși din Evanghelie nu au îndrăznit să se apropie atât de mult de Iisus. Deja priveliștea era înspăimântătoare: „Leprosul, cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâșiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, şi să strige mereu: Necurat! Necurat!” (Lev. 13, 45). Dar după ce și-au declarat boala și pericolul pe care îl reprezentau pentru ceilalți, leproșii, „care stăteau departe”, au rostit o rugăciune răstită către Domnul nostru Iisus Hristos: „Iisuse, Învățătorul, fie-ți milă de noi!” (Lc. 17, 13).

Mila creştină

De multe ori ne rugăm și noi Bunului Dumnezeu să-i fie milă de noi, să ne miluiască, să ne ajute din milă. Cei care s-au rugat întâi cu aceste cuvinte erau cerșetorii, oameni aflați în suferință, față de care ceilalți erau indiferenți sau răuvoitori. Chiar aveau nevoie să se uite la ei cineva cu milă, nu doar cu ură sau cu groază. Semnul milei, fața binevoitoare, le sădea în suflet nădejdea hranei pentru încă o zi. Desigur, cei zece leproși și-ar fi dorit o astfel de milostenie, dar s-au supus poruncii Domnului „Mergeți și vă arătați preoților” (Lc. 17, 14).

Cu aceleași cuvinte s-a rugat în Evanghelia după Luca bogatul nemilostiv în fața părintelui Avraam: „Părinte Avraam, fie-ți milă de
mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba” (Lc. 16, 24). Probabil că de multe ori auzise ace­leași cuvinte de la săracul Lazăr, care se apropia de poarta palatului său, cu credința că bogatul îl va observa și își va face milă de el, aruncând fărâmiturile până aproape de locul în care câinii îi lingeau bubele. Dar, așa cum știți foarte bine, Lazăr a fost ignorat pentru foarte multă vreme...

Mila pe care o cerem de la Dumnezeu am vrea să fie într-o formă pe care o cunoaștem. Astfel, un cerșetor, când întâlnește un preot, nu vrea ca acesta să se roage pentru el. Poate s-ar considera jignit dacă preotul i-ar spune ­
că-l va pomeni la Sfânta Liturghie. El vrea bani, obiecte de valoare și în ultimă instanță alimente, de care se poate lipsi ­bucuros, în schimbul unei băuturi alcoolice. În orice caz, despre cerșetori aflăm că vor exista întotdeauna: „Pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine nu mă aveți pururea” (In. 12, 8).

Recunoştinţa, o floare rară

Dacă vrem să le dăm ajutor celor aflați în suferințele păcatului, e bine să ne privim în primul rând pe noi și să observăm că suntem „albi de lepra păcatului”, cu nimic mai buni decât cei pe care îi vedem păcătuind. De altfel, de fiecare dată când ne împărtășim, mărturisim acest lucru: Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit să mântuiască „pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu”. De aceea, primul ajutor pentru aproapele nostru îl putem oferi în propria noastră ființă, ca apoi să zicem „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”!

Smerenia este armă puternică împotriva mândriei și a celorlalte păcate. Nu avem nici o garanție că am făcut destul, că suntem noi întrebați despre ceilalți. De fapt, fiecare mărturisim: „Eu sunt oaia cea pierdută, cheamă-mă Mântuitorule și mă mântuiește!” (Binecuvântările morților). Un alt sprijin pentru cei îmbolnăviți de lepra păcatului îl oferă ascultarea de preotul duhovnic. Astfel, ascultarea din smerenie conduce la recunoștință și Euharistie sau slujba de mulțumire pe care i-o aducem lui Dumnezeu în biserică.

Deci, această călătorie prin mijlocul lumii, atât de grea pentru diversitatea care ne înconjoară, poate fi de folos pentru noi toți: „Fraţilor, faceţi-vă urmăritorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi. Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea” (Fil. 4, 17-19). Ca să nu ne temem de suferințe, de boli și de duș­manii crucii lui Hristos, trebuie să călătorim duhovnicește pe urmele Sfinților Apostoli și Părin­ților Bisericii, nu pe cărarea nerecunoștinței pe care au mers cei nouă leproși.