Slujba Privegherii în cinstea Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu

În ajunul proclamării locale a canonizării Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, numeroși credincioși bucureșteni și pelerini veniți din întreaga țară s-au adunat, în seara zilei de 15 august 2026, la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din centrul Capitalei. Cu evlavie și bucurie duhovnicească, cei prezenți au participat la slujba Privegherii în cinstea Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, soția domnitorului martir Constantin Brâncoveanu. Rânduiala liturgică a fost oficiată de Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, delegatul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu un sobor de preoți și diaconi.

Din soborul de slujitori care s-au rugat împreună cu Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul au făcut parte: părintele Michael Tița, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Bucureștilor; părintele Dumitru Ștefănescu, consilier eparhial în cadrul Sectorului administrativ-bisericesc al Arhiepiscopiei Bucureștilor; părintele Florin Nectarie Busuioc, protopop al Protoieriei Sector 3 Capitală; părintele Emil-Nedelea Cărămizaru, parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou și alți slujitori ai Sfântului Altar.

La finalul slujbei, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor a vorbit despre importanța cinstirii familiei Brâncoveanu și, în mod deosebit, despre statornicia în credință și răbdarea Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, arătând că viața acesteia reprezintă un model de urmat pentru generațiile de astăzi.

„Pentru poporul român, familia Brâncoveanu constituie una dintre cele mai frumoase pagini de istorie, nu îndeajuns de cunoscută, nu îndeajuns evocată și, mai ales, nu îndeajuns urmată de generațiile care au venit după ei, până în vremea noastră, și care vor continua să vină până la sfârșitul istoriei. Ceea ce au însemnat ei pentru o perioadă de timp nici foarte lungă, dar nici prea scurtă va fi greu pentru cineva vreodată să egaleze. Nici nu poate fi vorba despre așa ceva, dar măcar de o anumită încercare de a urma faptele strălucite ale acestei familii, atât din punctul de vedere al trăirii creștine, al Ortodoxiei și al unei credințe asumate, cât și pentru ceea ce au făcut în vremea lor pentru semeni, pentru țară și pentru neamul lor. Cuvântul pe care l-am spus la început se referă la noi, cei mulți, care mergem pe calea cea largă și pășim pe poarta care duce la pieire. Brâncovenii s-au străduit să meargă pe calea cea strâmtă și să urmeze poruncile Domnului. În general, istoria lor este cunoscută. Anumite fapte ale vieții lor și îndeosebi martiriul de la Constantinopol, din ziua de 15 august 1714, rămân momente care trebuie așezate nu doar pe calendarul de perete cu care suntem obișnuiți și pe care ar trebui să-l cercetăm în fiecare zi, ci, în special, într-un calendar al inimii, acolo unde jertfa Brâncovenilor, dar și răbdarea și mărinimia măritei Doamne Maria Brâncoveanu se cuvin a fi așezate. Anul trecut, Maria Brâncoveanu a fost așezată în mod oficial în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, prin canonizarea hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Ea a fost cinstită ca atare împreună cu soțul ei, cu cei patru fii și cu sfetnicul Ianache încă din vremea în care Antonio Maria del Chiaro și alți câțiva ambasadori prezenți la Constantinopol anunțau marile cancelarii ale Europei despre jertfa Brâncovenilor. În urmă cu 312 ani, pentru capetele încoronate ale Europei, până atunci, nu mai fusese un caz identic, nu mai fusese întâlnită o asemenea jertfă, mai ales că unii dintre cei prezenți au observat că mezinul familiei s-ar fi cutremurat sub sabia călăului. Dar Brâncoveanu i-a amintit, așa cum le-a spus și tuturor celor prezenți: «Să știe toată lumea că Brâncoveanu Constantin a murit creștin». Pentru ei a fost greu acel moment al martiriului. A fost grea tortura din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, dinaintea Paștilor aceluiași an, 1714, când au ajuns la Constantinopol. Închiși în cea mai temută temniță a vremii, temnița celor Șapte Turnuri, la Edicule, torturați și cu fierul roșu, amenințați, copiii și soțul măritei Doamne Maria Brâncoveanu au fost oferiți ca un exemplu negativ în fața curții sultanului, deși până cu puțin timp înainte fuseseră prieteni și aliați. Alianța însemna însă argintul și aurul unei țări care muncea din greu și care se dorea liberă, așa cum s-a dorit întotdeauna și pământul Valahiei, dar și al celorlalte provincii românești. Din momentul în care Constantin Brâncoveanu și cei patru fii ai săi au mărturisit că sunt și rămân creștini, că, dacă au pierdut totul, măcar sufletul să nu și-l piardă, a început martiriul măritei Doamne Maria Brâncoveanu. Un martiriu care n-a durat câteva clipe sau un ceas, un martiriu care a durat 15 ani, până în decembrie 1729, când Dumnezeu a chemat-o la Sine. Acest drum al martiriului ei, care a durat atât de mult, s-ar putea numi calea cea strâmtă și poarta cea strâmtă pe care ea le-a urmat cu neabătută credință. Între Mănăstirea Surpatele și Mănăstirea Dintr-un Lemn, pe o cale de câțiva kilometri, se află până astăzi o potecă numită «Poteca Lacrimilor» sau «Poteca Doamnei». De câte ori mergea să îngenuncheze înaintea icoanei Maicii Domnului, care era o mare ocrotitoare a sa, Maria Brâncoveanu lăcrima și își punea nădejdea numai în Dumnezeu și în Preacurata Sa Maică”.

De asemenea, ierarhul a evidențiat noblețea sufletească și mărinimia Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, subliniind credința sa puternică, dragostea pentru familie, Biserică și cei aflați în nevoie. Totodată, Preasfinția Sa a arătat că viața și jertfa sa reprezintă, și astăzi, un adevărat model pentru credincioși și un tezaur al istoriei și spiritualității românești.

„Sfânta Maria Brâncoveanu a fost așezată în calendarul Bisericii Ortodoxe Române în anul 2025. Dar ea se află în calendarul inimii și în amintirile, în paginile cronicilor, în istorisirile monahilor și ale celor care au auzit de ea încă de acum 300 de ani. Se vor împlini, peste trei ani, 300 de ani de când ea s-a mutat la cele veșnice. Toți acești ani înseamnă o permanentă chemare adresată românilor de a urma credința ei, dragostea ei pentru familie, pentru soțul și copiii ei, pentru Biserică, pentru ctitorii și pentru oamenii săraci. Pentru a vedea ce înseamnă noblețea unei persoane, mă voi folosi de cuvintele lui Antonio Maria del Chiaro, care mărturisește că, la un ospăț la care era de față Patriarhul Hrisant al Ierusalimului, acesta a avut un dialog cu Domnitorul Constantin Brâncoveanu. Patriarhii Ierusalimului, Dositei și Hrisant, au fost apropiați de familia Brâncovenilor, iar Hrisant, alături de alți ierarhi din Orient, a fost prezent la sfințirea acestei biserici. Pe când ședeau împreună la masă, ne spune Antonio Maria del Chiaro, a venit un negustor de departe, cu strălucitoare veșminte pentru familia Brâncoveanu, cu brocarturi care fuseseră comandate cu ceva timp în urmă. Atunci, Patriarhul Hrisant i-a cerut Domnului câțiva metri pentru odăjdiile sale, pentru veșmintele cu care slujea Sfânta Liturghie. Nu câțiva metri, ci mult material a comandat Brâncoveanu, cel bun și milostiv, cerându-i negustorului ca, după ce va termina odăjdiile, după ce va termina brocarturile, să ducă materialul direct la Ierusalim. Aceasta este mărinimia unor oameni și alta este micimea noastră și a altora, întâlnită prea des în istoria românilor. Pomenirea Sfinților Martiri Brâncoveni și a Doamnei Maria Brâncoveanu, îndeosebi începând din acest an, după proclamarea locală a canonizării ei în această biserică, cu ajutorul lui Dumnezeu, mâine, după Sfânta Liturghie, ne îndeamnă pe toți la o altfel de privire asupra istoriei strălucite și asupra unor astfel de modele, care constituie adevăratul nostru tezaur, adică adevărata noastră bogăție”.