Recunoștința, adăpostul smereniei

Vorbind despre slava deșartă, Sfântul Ioan Scărarul spune: „Omul vanitos este laș în fața judecății oamenilor și arogant în fața judecății lui Dumnezeu”.
Prin 1990 a venit la episcopul ortodox Antonie Bloom din Londra o tânără. Stătea înaintea lui cu capul plecat și cu o expresie îngrozită pe chip. Părintele a întrebat-o: „Ce te frământă?” „Sunt o păcătoasă.” Părintele i-a răspuns: „Ei bine, știm cu toții că suntem păcătoși. Dar de ce ai starea asta?” „Pentru că de fiecare dată când îmi privesc chipul în oglindă gândesc că sunt drăgălașă”. Ierarhul i-a zâmbit și i-a replicat: „Să știi că așa e”. Atunci fata s-a uitat cu groază la arhiereu și i-a spus: „Așadar, mai este vreo nădejde pentru mine?” Episcopul a încurajat-o: „Da. Există nădejde pentru tine. Știi ce să faci? Între mândrie sau vanitate, pe de o parte, și smerenie, despre care nici tu, nici eu nu știm nimic, deci nu te pot învăța, se află un adăpost la jumătatea drumului. Acest loc, situat la jumătatea drumului dintre mândrie și smerenie, poartă numele de recunoștință. Prin urmare, de fiecare dată când îți privești chipul, fii recunoscătoare pentru el. Iată canonul pe care ți-l dau: să te așezi de trei ori pe zi în fața oglinzii și să-ți cercetezi fiecare trăsătură a chipului. Dacă ajungi la concluzia că ești frumoasă să spui: Ce minunat! O, Dumnezeule, Îți mulțumesc pentru că mi-ai făcut un dar, prin aceste trăsături drăgălașe, fiindcă eu nu am făcut nimic ca să le am! Și după ce vei fi spus acestea, să adaugi: Doamne, iartă-mă pentru faptul că pe acest chip drăgălaș mai aștern din când în când o căutătură urâtă”. (Preluare după volumul Mai aproape de Hristos. Spovedania și iertarea, Mitropolitul Antonie de Suroj, Doxologia, 2014)