Spaţialitate sacră, spaţialitate profană

Arvo Pärt remarca: "…În muzica lui Pink Floyd nu există suferinţă".

Suferinţa este o dimensiune a spiritualităţii pe care doar creştinismul o asumă, doar el îi înţelege valoarea constructivă, iar asta se întâmplă şi în artă, în arta creştină. De aceea întâlnim suferinţa transfiguratoare atât de rar în muzică, în artele plastice, în cinema. Iată una din trăsăturile majore care disting muzica lui Arvo Pärt de toate genurile muzicii de relaxare, ambientale, electronice pur şi simplu, progresive, dar şi de genurile minimalismului muzical. Da, există durere şi amară lamentaţie existenţială, dusă uneori spre limitele iraţionalului şi autodistrugerii în muzica unor Emerson Lake and Palmer, Genesis, Deep Purple. Spaţialitatea fără limite creată de muzica electronică construieşte un cosmos golit de uman, autonom şi pustiu, în care omul, devastat de el însuşi şi de Dumnezeu, îşi plânge vacuitatea ori se autoflagelează. Este, cum ar spune un preot, un cosmos golit de Hristos, ori exteriorizarea omului existenţialist, cum ar rosti filosofii. Descoperind capacitatea de reverberaţie a sunetului şi de combinare practic infinită a armonicilor acestuia cu ajutorul sintetizatorului, pionierii muzicii progresive clădeau, prin anii â70, o arhitectonică sonoră nemaiîntâlnită până atunci, pentru a rosti lamentoul omului lipsit de Dumnezeu ori uneori chiar a venera spiritul întunericului. Dar, curios lucru, cărămida cu care e clădită muzica new-age-istă este aceeaşi care generase tulburătoarea muzică de orgă a Goticului, care însoţea magistralele cantate ale pocăinţei, înfricoşa "mulţimile păcătoşilor" ori Îl preamărea pe Dumnezeu. Originea ei componistică este aceeaşi reverberaţie a sunetului, produsă de tuburile lungi de alamă, şi combinarea practic infinită a acestuia cu ajutorul mănunchiului de fluiere metalice de lungimi diferite. Orga era "organul respiraţiei divine", al pneumei prin excelenţă şi etimologie. Dar orga este uitată odată cu Romantismul ori decade în minorat, iar exaltările sonore şi combinatorica muzicală a secolului al XX-lea vorbesc o altă limbă: a Ego-ului exaltat şi gonflat fără limite, până la propria decădere, a impactului năucitor cu ţărână al omului dezbrăcat de Dumnezeu. Acuzată în mod nediferenţiat şi oarecum nedrept de satanism, până spre a fi confundată de unii apologeţi creştini cu hard rock-ul şi heavy metal-ul, muzica new-age-istă îşi dovedeşte, în pofida calităţilor meditative indiscutabile şi a rafinamentului, rădăcinile ruperii de Hristos. Dar aceleaşi tehnici compoziţionale pot fi folosite şi în scop doxologic - ne dovedeşte maestrul estonian - totul este să te cufunzi într-o mare tradiţie doxologică, precum cea a culturii creştine, pe care s-o traduci în termenii sensibilităţii moderne. Şi Arvo Pärt face aceasta vreme de zece ani de tăcere ascetică, asiduă cercetare şi experiment. Concertele de clopote ale slavilor ("Polifonia e expresia corurilor îngereşti") şi muzica gregoriană îl conduc spre înţelegerea sensului mistic al incantaţiei ("E suficient ca un singur sunet să fie frumos") - contopirea rostirii umane cu vocea lui Dumnezeu, ca şi al sensului mistic al combinării prin reverberaţie a două sunete-voci, generatoare, printr-o tainică alchimie erotică şi prin legi acustice evidente, a celui de-al treilea sunet, neprodus de vreun instrument muzical. Înţelegerea notei muzicale ca voce distinctă şi unică a animei stă la baza acestei filosofii componistice, prin excelenţă personaliste şi creştine. Exigenţele teoretice ale dodecafonismului practicat în Conservator îl eliberează de orice patetism sau spirit facil-populist în abordarea sacrului. Firave voci umane, şoptite de sunetul plângător al viorii, intempestive răspunsuri ale Duhului, pogorâte de sus - iată dialoguri rugătoare de o mare simplitate şi precizie componistică, nemaicreate vreodată, probabil, în muzica cultă (prin excelenţă umanistă), nici în cea religioasă (riguros canonizată şi, în Ortodoxie, reticentă faţă de sublim) ori în cea arhaică populară (nedisciplinată de rigorile dialogului). De aceea, sintagma de "muzică rugătoare", în cazul lui Arvo Pärt, nu este o vorbă goală.