Speranţe peste ruinele de la Siliştea

Siliştea Gumeşti este locul cunoscut de tot românul ca satul Moromeţilor şi al lui Marin Preda. De atunci, adică din perioada imediat următoare Războiului al Doilea Mondial şi până azi, lucrurile s-au mai schimbat în părţile Teleormanului, această zonă frământată din punct de vedere istoric şi religios. Nu mai întâlnim acea atmosferă din romanul lui Preda în care doar Catrina era printre puţinele persoane cărora biserica nu le era străină, fiind luată în râs pentru credinţa ei. Actualmente, în Siliştea sunt două mănăstiri: "Sfântul Pantelimon" şi "Sfântul Mucenic Fanurie". La cea de-a doua am poposit într-o zi ploioasă de toamnă.

Stareţul Benedict mă aştepta la gară, în Roşiori. De acolo până la mănăstire sunt 35 de kilometri. I-am făcut cu maşina unui cunoscut de-al părintelui, taximetrist. Călugării sunt săraci, nu au decât un Trabant prăpădit, inutilizabil. Mănăstirea "Sfântul Mucenic Fanurie" se află la jumătatea drumului între localităţile Balaci şi Siliştea Gumeşti. Cum vii dinspre Roşiorii de Vede, treci prin câteva localităţi, Strioaşca, Brebina, Cucuieţi, Dobroteşti, după care ajungi în Balaci şi faci la dreapta spre Siliştea. Drumul e bun, flancat de plute înalte, acum desfrunzite. Cât vezi cu ochii, câmp nesfârşit. Dar nu, în stânga încep să apară clădiri de câte două etaje şi lungi de zeci de metri. Nu sunt una, două, ci 30. Sunt pavilioanele fostelor unităţi militare din Siliştea, acum lăsate în ruină. Istoria doare aici. Sunt însă şi semne de speranţă. Loc cu adâncă tradiţie monastică Zona are adânci rădăcini creştine româneşti, istoria menţionând urme de viaţă monahală veche. În cronica rakuzană, când se face descrierea unor fapte vitejeşti ale cnejilor sârbi, se vorbeşte despre o căpetenie, Marko Kralevici, care a luptat la început împotriva turcilor. După bătălia de la Kosovopolje, unde cneazul Lazăr a murit, iar Serbia a devenit paşalâc turcesc, pe Kralevici îl întâlnim în confruntarea de la Rovine. Însă de data aceasta de partea oştilor sultanului, datorită conjuncturii istorice de atunci. Marko a pierit în luptele din Muntenia şi a fost înmormântat la mănăstirea Bălăcenilor. Or, Balaci, sat vecin cu Siliştea Gumeşti, se ştie că a fost centrul unui vechi cnezat românesc, chiar toponimul Balaci provenind de la cuvânt "blah", "valah", adică român. Şi astăzi se pot observa în sat ruinele conacului Bălăcenilor şi biserica monument istoric, ctitorie din vremea lui Matei Basarab. Concluzia este că în aceste locuri, încă din vremea lui Mircea cel Bătrân exista o mănăstire. Viaţa monahală a continuat aici, cu întreruperi însă, în Siliştea fiind moşii ale Mănăstirii argeşene Glavacioc. Asta până la jumătatea secolului trecut, când a fost ridicată o garnizoană cu patru-cinci unităţi militare, care adăpostea şi un aeroport. Pavilioanele au fost dezafectate în 1960, ele au trecut din proprietatea Ministerului Apărării în cea a Ministerului Culturii şi Cultelor. Aşa s-a ajuns ca la Siliştea să se înfiinţeze o casă de copii cu 1.600 de locatari, care ocupau cele 30 de pavilioane foste militare. "Am trăit la Siliştea o călugărie feerică!" După 1990, copiii au fost mutaţi la centre de plasament din ţară, iar clădirile ajunse ruină, din care dispăruseră uşi, ferestre, instalaţii, sunt date Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului pentru a reînnoda aici tradiţia monahală întreruptă decenii întregi. "Nu a fost uşor, mărturiseşte stareţul. Ani de zile a trebuit să strângem bănuţ cu bănuţ în colţul batistei pentru a ne cumpăra un transformator, fiindcă cel lăsat de armată era ars, iar IREP-ul, care se ocupa de branşarea la curent electric, nu avea nici o obligaţie faţă de noi. Am forat şi o fântână, pentru că nici apă nu aveam. Da, am trăit la Siliştea o călugărie feerică. Mi-a plăcut mult. Am făcut-o aşa cum o visam şi am citit despre ea în Pateric. Cu rugăciune la lumânare. Îmi amintesc când am venit aici. Era în toamna lui 2001. Iarna ne bătea la uşă. Lemne nu prea aveam. A dat zăpada. Era la Siliştea un călugăr mai bătrân, aşa că i-am dat lui toate lemnele pe care le-am găsit ca să-l scot în primăvară sănătos. Cu toate astea nu am răcit deloc atunci." La început schit al Mănăstirii "Sfântul Pantelimon", lăcaşul închinat Mucenicului Fanurie a fost ridicat pe amplasamentul unei foste săli de festivităţi a unităţii militare, la care s-a adăugat un pridvor din cărămidă sprijinit pe coloane de beton. Un bătrân i-a povestit părintelui pe la începutul anului 2002 o întâmplare petrecută în 1950, când tocmai se construiau cazarma militară şi aeroportul. Omul avea pe atunci 17 ani şi mergea la târgul ţinut în comuna Miroşi, din apropiere de Balaci. Băietanul i-a întrebat pe soldaţi: "Ce faceţi aicea, fraţilor?" La care ei au răspuns în râs: "Mănăstire!" Luat peste picior, tânărul le-a replicat: "Păi, atunci, mănăstire să fie!" Şi a ajuns după cum le-a menit băiatul care se îndrepta spre târg. Clădirea veche are formă dreptunghiulară, orientată spre răsărit, iar stareţul Benedict a intuit că incinta poate servi minunat ca paraclis de iarnă. Pentru că lucrările de renovare, extindere şi amenajare necesitau costuri mari, părintele, ajutat de mai mulţi credincioşi, a construit mai întâi o biserică de lemn, asemenea celor din Transilvania. Pă-rintele a fost în viaţa civilă ingi-ner. A lucrat până la 42 de ani într-o uzină militară din Mizil, la departamentul investiţii. Era familiarizat cu devizele, cu lucrări-le de construcţie. Sosirea lui la Siliştea s-a întâmplat cum nu se poate mai bine. Aşa i-au spus şi duhovnicii cărora le-a cerut sfatul: "Du-te în câmpul acela printre mărăcini, că tu ai idei. Poate o vei scoate la capăt". Şi a purces la treabă. Când a mers la arhitect a ştiut cum trebuie să arate şi prima biserică, şi a doua. Cunoştea cum se face o reţetă de mortar, încât nu a avut nevoie decât de zilieri ca să toarne fun-daţiile şi să nu cheltuiască în zadar banii. Biserica de lemn are hramul "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena". Nu e încălzită. Aici se săvârşesc slujbe doar în perioada verii. Stareţul îmi descrie cum şi cine s-a implicat în ridicarea bisericuţei. Avocaţi, arhitecţi, ingineri constructori, preoţi, studente, maici care nu au vrut să li se cunoască numele, toţi au făcut ca imaginea dezolantă, apropiată de cea a unui lagăr sovietic, aflat departe de lume, să se schimbe şi crucea de pe turlă să aducă pacea şi binecuvântarea peste locurile unde numele lui Hristos nu era pomenit deceniile trecute. Am stat doar câteva ore în mănăstire. Se însera. Iar trenurile sunt puţine dinspre Roşiori către Bucureşti. Părintele mi-a dat numărul lui de telefon (0724963683). Cu gândul că, poate, unii din credincioşi vor avea nevoie de rugăciuni la Mucenicul Fanurie. Am plecat din cazarmă meditând la cuvintele unui filosof german: "Numai din mormânt înviezi". La Siliştea, credinţa face din moarte şi ruine viaţă.