Spiritul competiției

Ziua în care doi oameni și-au măsurat pentru prima dată forțele fie în gândire, fie în activitatea fizică a fost cea în care s-a născut competiția. De atunci și până la sfârșitul veacurilor, competiția este cea care ne transformă viața într-o eternă întrecere. Vrem să fim mai buni decât alții în diferite domenii, ne dorim aprecierea pentru rezultatele noastre, împingem toate limitele cât mai departe, coborâm treptele spre propriul nostru interior pentru a smulge de acolo motivația, impulsul nestăpânit, ambiția necontenită de a progresa. Și toate acestea numai pentru a fi mai buni ca alții.

Observ cum spiritul acesta al competiției se instaurează încă din copilărie, fiind încurajat, până la a deveni o dispoziție maniacală, de mulți părinți. Când copilul se întoarce cu o notă mai mică acasă, este chestionat imediat în ceea ce privește notele altor colegi. Dacă nu ia un premiu sau nu se clasează mulțumitor la final de an, i se reproșează că alții i-au luat-o înainte, că va rămâne veșnic un codaș. Anii trec, copilul s-a transformat acum într-un tânăr. La locul de muncă, el observă același tipar ca în copilărie, multiplicat în forme mult mai dure: persoane primitive, dornice să parvină cu orice preț, însetate să-și demonstreze preva­lența în toate situațiile – tipul omului competitiv de astăzi și dintotdeauna – și oameni care dau randament, dar sunt obosiți de viață, de necazuri, de propria sterilitate sufletească și mult prea slăbiți interior pentru a rezista în fața celorlalți. Prădători și prăzi. Ce vei alege să fii într-o astfel de situație? Apoi, peste câteva decenii te așteaptă pensia. Asemenea felinelor, care mor adesea de foame atunci când îmbătrânesc pentru că nu mai au nici agilitatea, nici forța de a doborî prada, te regăsești în situația în care ai multă experiență, dar toată inutilizabilă. Spiritul com­petiției te-a condus deja la propriul tău mormânt. Ieșirea la pensie echivalează pentru mulți oameni „competitivi” cu ieșirea din viață...

Și atunci care este soluția? Între a călca peste cadavre și a fi tu însuți un om sfârșit, călcat de cei care vin din urmă, pare că nici nu există o alegere reală. Pare doar că ești ales de una dintre va­riante și dus mai departe aproa­pe fără voia ta. Totul pare aproape instinctual, nu rațional. Și totuși există o variantă care le unește pe amândouă și le conduce mai departe pe fiecare în parte, dincolo de această etapă în care totul se înrudește doar cu animalitatea omului, nu cu raționa­litatea lui.

Soluția este să iei competiția cu ceilalți și să o transformi într-una strict interioară. Să te întreci doar cu tine însuți, fără a te compara cu alții, fără a te interesa în stânga și în dreapta de rezultatele altora. Să te bucuri de victoriile tale, să continui să te încurajezi când simți spectrul tristeții abătându-se peste tine, dar să te zgândăre și înfrângerile pe care le suferi, să vrei să ieși din ele călit și pregătit să înfrunți valuri încă mai mari ale încercărilor în viață. Spre deosebire de competiția cu alții, această continuă întrecere cu propriul sine nu se epuizează niciodată. Apoi, după ce ai pus bazele acestei străduințe neîncetate, treci la nivelul creștin al competiției. Învață să-i ajuți pe ceilalți să se descopere pe sine, smerește-te în toate situațiile, învață să cedezi atunci când au nevoie de tine, impune-te numai când toți au de învățat ceva bun.

Nu există competiție mai dură decât cea cu tine însuți. La fiecare pas, eul tău egoist își va cere drepturile, te va ridica pe culmi, îți va face reverențe, te va implora să îți cauți singur dreptatea, îți va șopti că ești orb, nepriceput, ușor de manipulat de alții – într-un cuvânt: moale. Însă doar atunci când încă mai ești dispus să sacrifici totul pentru a mai câștiga o luptă cu propriul tău egoism știi, cu adevărat, că ești competitiv. Doar atunci, cununa de lumină a lui Hristos Cel înviat va străluci asupra ta, înlocuind cununa de spini pe care ai purtat-o de bunăvoie toată viața. Și, ajuns la sfârșitul drumului pe care l-au parcurs atâția și atâția creștini înaintea ta, când sufletul ți se va despărți, cu un ultim surâs, de trupul tău muritor, vei ști că ai câștigat singura competiție care contează. Cea cu tine însuți.