Sportul - formă populară de religie?

În societatea postmodernă, sportul poate funcţiona uneori ca o formă alternativă de religie, ca un mecanism de reafirmare a identităţii sociale şi culturale 1, reprezentând, ca şi religia, un recurs la ritual. Pentru mulţi fani, sportul este ridicat la un statut divin. În America a fost identificat ca o formă de religiozitate civilă, o instituţie pseudoreligioasă seculară.

Sunt dificil de estimat importanţa şi impactul pe care sportul le are asupra societăţii postmoderne. Puţine fenomene moderne provoacă o asemenea atracţie intensă şi o legătură emoţională ca sportul, iar televiziunea l-a transformat într-o extravaganţă media, într-un spectacol ce vinde valori, produse, celebrităţi şi instituţii ale societăţii de consum. Vedetele atletice devin o imagine reprezentativă, iar echipele sportive servesc ca surogate pentru credinţa şi devotamentul intens local sau naţional. Entuziasmul şi devotamentul omenirii faţă de sport încă din Antichitate (Jocurile Olimpice) sunt remarcabile şi merită analizate, mai ales în condiţiile în care sportul a devenit mai popular decât religia: un număr considerabil mai mare de persoane se implică în activităţile sportive sau urmăresc meciurile echipelor favorite decât participă la cultul bisericii; sportul primeşte mai multă atenţie din partea mass-mediei decât religia; figurile sportive sunt mai cunoscute în rândul populaţiei decât personalităţile religioase, iar oamenii (în special genul masculin) petrec mai mult timp discutând despre evenimentele sportive decât subiecte religioase. Suntem bombardaţi de imagini şi povestiri sportive în fiecare aspect al vieţii, de la panourile publicitare la mass-media audiovizuală şi virtuală până la articole de îmbrăcăminte şi promoţii la diverse produse de consum. Sportul a devenit un subiect la modă şi pentru literatură, cinematografie, industria muzicală şi jocurile digitale, astfel încât consumul de sport e monden, cotidian şi ordinar. Fani, suporteri, fanatici Sportul exercită o influenţă în modelarea şi angrenarea a milioane de fani, care manifestă o formă de devoţiune descrisă adesea în termeni de dedicare religioasă, exprimându-şi fervoarea nu numai în ritualurile de implorare, de cerere a succesului, dar şi în expresiile negative ale rugăciunii pentru eşecul şi învingerea adversarului sau chiar în formele violente ale huliganismului. Se poate vorbi, astfel, de un transfer sentimental la nivelul societăţii postmoderne: în prezenţa vedetelor sportive, omul contemporan manifestă un anumit tip de sfinţenie, de spiritualitate, trăieşte experienţa numinos-ului, ceea ce Rudolph Otto numea "mysterium tremendum et fascinans". În loc să-şi manifeste o întreagă gamă de trăiri puternice către divinitate, fanaticii sportivi îşi refocusează devoţiunea către universul jocurilor şi celebrităţilor sportive. Comparând sportul cu religia, Novak susţine că religiile creează de obicei un simţ al apartenenţei prin focusarea iniţială asupra aderării la comunităţile locale, iar acest simţ al afilierii devine apoi o paradigmă pentru creşterea şi dezvoltarea angajamentelor mai mari. Sportul dă naştere unui simţământ al identităţii şi loialităţii faţă de echipa naţională sau locală, prin intermediul diverselor ritualuri de acţiune şi interacţiune (gesturi, imnuri, dansuri etc.), în urma cărora fanii şi jucătorii formează un tot unitar.2 Psihologii americani susţin că sportul are aceleaşi efecte asupra spectatorilor ca şi religia. Daniel Wann (2001) afirmă: "Asemănările între fanii sportului şi religia organizată sunt izbitoare. Luaţi în considerare vocabularul asociat cu ambele: credinţă, devotament, cult, ritual, dedicare, sacrificiu, angajament, spirit, rugăciune, suferinţă, festival şi celebrare". Tot el observă că se vorbeşte adesea de sport în termeni de "religie naturală" sau "politeism primitiv", subliniind faptul că spectatorii idolatrizează alte fiinţe umane, realizările lor şi grupurile cărora le aparţin şi că stadioanele şi arenele sportive seamănă cu catedralele în cazul în care adepţii se adună ca să se închine eroilor lor şi să se roage pentru succesele lor. Fanii poartă culorile echipei şi cară cu ei steaguri şi mascote. Apoi, urmează scandări repetitive de încurajare a echipei, aplauze, huiduieli faţă de echipa adversă, şi aşa mai departe.3 Tot în acest sens, identifică şi Harry Edwards câteva trăsături comune între sport si religie. Acestea se referă la autoritate, tradiţie, credinţe, adepţi fanatici, ritualuri şi elemente materiale: superstaruri sportive corespunzând zeilor religiilor, jucători decedaţi servind ca sfinţi, antrenori şi executivi care fac şi interpretează regulile jocului ca patriarhi religioşi şi înalţi consilieri, reporteri şi jurnalişti ca scribi ai tradiţiilor religioase, trofeele sportive ca icoane religioase, arenele sportive şi stadioanele ca lăcaşuri de cult.4 Sportul ca substitut pentru religie Dintr-o perspectivă funcţională, sportul preia multe dintre rolurile societale pe care religia le are, incluzând ritualuri, crearea spaţiului şi a simbolurilor sacre, formarea valorilor sociale şi sentimentul de transcendenţă în rândul jucătorilor. Ceremoniile inaugurează un eveniment sportiv pentru a reprezenta o evadare din cotidian, din timpul şi spaţiul profan, spectacolele sportive făcând parte mai degrabă din lumea sacrului decât din cea profană.5 Ca şi ritualul religios, sportul ne prezintă o dimensiune timp-spaţiu delimitată. Sportul se suprapune peste ciclul sacru al timpului mitic pentru a oferi o destindere psihică de la liniaritatea rutinară a timpului vestic occidental6, cultivând un climat de reverenţă. Cultul eroilor, al vedetelor sportive, venerarea echipelor favorite, sacralitatea terenurilor de joc, misticismul şi magia asociată cu partidele de joc, toate sugerează asemănări majore cu religia, deşi o astfel de abordare trivializează inacceptabil înţelesul autentic al religiei, în special dacă avem în vedere tradiţia răsăriteană a vieţii religioase. Presupunând însă că manifestarea religioasă este universală şi fundamentală pentru omenire, atunci s-ar putea recunoaşte, în toate acestea, forme primitive, decăzute de religiozitate, substitute culturale în societatea occidentală. Cu toate acestea, în abordările unor autori, sportul funcţionează ca o formă de religie populară, suplinind ca sursă de loialitate, devotament, ataşament şi semnificaţie în multe ţări dezvoltate, în special în spaţiul american, transformând suporterii în huligani, fanii în fanatici, iar jucătorii în eroi şi idoli. Ţinând seama de extensia fenomenului sportiv, de pătrunderea lui în toate păturile sociale, de rădăcinile puternice în spaţiul mediatic şi de consideraţiile acestea care îl apropie de ceea ce ar putea fi numit un comportament cvasi-, sau pseudo-religios, sunt necesare ample evaluări, mai ales din perspectivă teologică. În felul acesta vor putea fi evidenţiate, într-un mod edificator pentru omul recent, mai ales amăgirile ascunse în condiţia existenţială a suporterului şi, mai general, iluziile culturii mercantilizate crescute în cuprinsul întrecerilor sportive, care pare, spectacularizată cum este, să ofere sens, bucurie şi divertisment, dar care în realitate, ajunsă până la intensitatea unui cult, parazitează de fapt dimensiunea spirituală a existenţei umane. note 1 Steve Palmquist, "Sport and religion play as team pursuits in game of life", in South China Morning Post, 13 June 2002, p. 14. 2 Michael Novak, Joy of Sports, Madison Books, Madison, 1993. 3 Daniel L. Wann, Merrill J. Melnick, Gordon W. Russell, Dale G. Pease, Sport Fans: The Psychology and Social Impact of Spectators, Routledge, London, 2001, pp. 198-200. 4 Harry Edwards, Sociology of Sports, Dorsey Press, Michigan, 1973. 5 Janet Lever, Soccer Madness: Brazilâs Passion for the Worldâs Most Popular Sport, Waveland Press, Salem, 1995. 6 Gregory Baum, John Coleman (eds.), Sport, T&T Clark, Edinburgh, 1989, p. 6.