Stareţa Teofana și o jumătate de centenar

Jumătate de centenar. O viaţă de om, am putea spune noi, o perioadă lungă de timp, care a început din data de 10 ianuarie 1969.

S-au împlinit, iată, 50 de ani de când Mănăstirea Vorona a cunoscut o altă etapă în istoria ei multiseculară, prin strădania unei călugăriţe care a intrat şi ea, odată cu faptele-i mari, în cronica acestui loc binecuvântat din Codrii Voronei, umblați altădată de sihaștri rugători.

Până la Decretul 410/1959, care a provocat un adevărat cutremur în lumea monahală, Mănăstirea Vorona îşi ducea viaţa liniştită în ritmul rugăciunilor şi într-o permanentă lucrare a nevoinţelor duhovniceşti.

Era o mănăstire retrasă, care avea taina ei, iar lumea o simţea ca atare. Deodată, ca din senin, au venit asupră-i încercările din vremea regimului ostil Bisericii. Aici, nu doar călugării au plecat, aşa cum s-a întâmplat în multe locuri, ci mănăstirea însăşi a fost pustiită, în anul următor fiind transformată în CAP. Acest lucru se întâmpla în 1959-1960.

În locul bunelor rânduieli care domneau aici altădată, peste tot s-a aşternut dezordinea. Bisericile au fost închise şi între timp s-au deteriorat. Trapeza şi chiliile monahilor au fost transformate în grajduri. Incinta mănăstirii a fost năpădită de buruieni şi gunoaie. Cei care au văzut mănăstirea în perioada aceea amintesc de situaţii şi imagini de coşmar, similare cu cele întâlnite în spaţiul sovietic al aceluiaşi regim de tristă amintire.

Această situație dezolantă a durat nouă ani, timp suficient pentru ca acoperişul şubred al bisericilor să cedeze, iar chiliile monahilor să ajungă adevărate ruine.

Dumnezeu a rânduit refacerea vieţii mănăstireşti în acest loc, atunci când a îngăduit o schimbare a lucrurilor, cu toată opoziţia mai-marilor zilei. Pentru că monahii erau risipiţi prin lumea largă, iar unii s-au mutat către Domnul, Mitropolitul Iustin Moisescu al Moldovei şi Sucevei a hotărât să fie aduse la Vorona câteva călugăriţe. Între ele s-a aflat și tânăra monahie Teofana Scântei, pe atunci muncitoare la Filatura de in şi cânepă din Fălticeni. Cunoscuse furia comunistă, după ce vieţuise câţiva ani în obştile de la Agafton şi Râşca. La Fălticeni, în plină perioadă totalitară, vreo 10-12 călugăriţe lucrau din greu pentru o bucată de pâine şi aşteptau momentul reîntoarcerii în mănăstire.

Mitropolitul Iustin Moisescu a numit-o pe monahia Teofana Scântei stareţă la Vorona începând cu data de 10 ianuarie 1969. Exarhul Adrian Hriţcu i-a adus o simplă înştiinţare, n-a avut unde să facă instalarea cuvenită, pentru că totul era în paragină. Cu toate acestea, cele patru temerare călugăriţe n-au deznădăjduit. Pe lângă bruma de pravilă pe care o săvârşeau, s-au apucat de treabă. În primul rând, s-au luptat cu şerpii care se instalaseră pretutindeni. Nu era vorba doar de şerpii ispitelor, întâlniţi pretutindeni şi oricând, ci de şerpi adevăraţi, aciuaţi prin toate cotloanele mănăstirii.

A început şantierul. Mai întâi s-au reparat acoperişurile bisericilor în care ploua, apoi trapeza şi chiliile. Mitropolitul Iustin a venit special la Vorona şi a privit întristat la ruina care pusese stăpânire peste toată mănăstirea. Într-o zi, sprijinit de bastonul arhieresc, i-a poruncit dirigintelui de şantier să grăbească executarea lucrărilor şi a semnat un cec pentru cheltuielile imediate.

În următorii ani, Mitropolia Moldovei şi Sucevei a achitat toate facturile mănăstirii şi, încet, încet, situaţia s-a schimbat. Bisericile şi complexul monastic arătau altfel. Obştea şi-a sporit numărul până la 12 vieţuitoare. Pe lângă părintele Mina Serediuc, care a revenit cel dintâi (fusese și paznic, o perioadă fără uniformă monahală), s-a adăugat, câţiva ani mai târziu, protosinghelul Pangratie Drăguţu. Lumea venea duminica şi-n sărbători la slujbele care se săvârşeau cu toată evlavia.

Între toate ostenitoarele, stareţa Teofana era sufletul şi iniţiatoarea bunelor lucrări. Răbdarea şi râvna ei, rar întâlnite, rugăciunile părinţilor şi ale soborului, strădania şi ascultarea maicilor au transformat ruina în strălucirea zidirilor, atmosfera de CAP în cânturi îngereşti, dezordinea în rânduială şi vremelnicia în veşnicie.

Acest fenomen poate fi definit, fără a exagera cu nimic, minunea de la Vorona. O minune care s-a săvârşit lent, dar sigur, redând frumuseţea acestei chinovii.

Şi această minune a continuat apoi printr-un fiu al mănăstirii, cu numele lui Teoctist Arăpaşu, fericitul Patriarh, care n-a uitat de locul uceniciei sale din tinereţe. L-am auzit spunând, prin anii ’90: „Dacă aici nu erau maica Teofana şi părintele Pangratie, n-aş fi putut face nimic”. În timpul de care vorbim, mănăstirea şi-a sporit frumuseţea. Bisericile au fost pictate, au fost construite mai multe chilii pentru soborul care a ajuns la un moment dat la numărul 50, precum și case şi diverse acareturi, gospodărie nouă şi multe altele. Stareţa Teofana n-a mai cunoscut odihna. A supravegheat lucrări, s-a ostenit, i-a primit pe toţi, dar mai mult decât toate a avut răbdare şi înţelepciune. A pus la temelia acestei rodnice stăreţii iubirea de Dumnezeu şi iubirea pentru cei din preajmă.

Dacă ar fi fost păstrate într-o arhivă imaginile din urmă cu 40 de ani, probabil că acestea ar provoca stupefacţie. Dacă un operator priceput le-ar combina cu imaginile din prezent, ele nu ar releva nici o similitudine. Vorona este acum o mănăstire salvată, înnoită, plină de frumuseţi. Este mai frumoasă decât la începuturile ei.

Începând din vremea păstoririi Mitropolitului Iustin Moisescu, dar mai ales a urmașului său cel legat cu inima de Mănăstirea Vorona, fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist, până în zilele noastre, acest așezământ monahal a cunoscut momente de mare bucurie. Sunt de neuitat pre­zența miilor și uneori a zecilor de mii de credincioși la hram, la Paști, sau cu alte prilejuri, vizitele unor înalți ierarhi, între ei chiar patriarhi, aducându-mi acum aminte de Patriarhul Constantinopolului Bartolomeu şi mulţime de ierarhi din ţară şi străinătate, ori șefi de stat și de guvern, politicieni, cărturari, oameni importanți, dar mai ales oamenii zonei care merg măcar o dată pe an la Vorona, pentru că așa e tradiția locului. Toți au fost primiți cu deosebită ospitalitate de obștea mănăstirii, ca o mărturie că aici nu au fost restaurate doar zidurile, ci a existat o permanentă grijă pentru sporirea vieții duhovnicești autentice.

O dată, pe când eram arhidiacon, am slujit, cred că în anul 1992 sau anul 1993, în vreme ce se afla în vizită la Vorona Arhiepiscopul Primat de Canterbury, George Carey. Văzând în fața locului unde se săvârșea Sfânta Liturghie un prunc care a stat nemișcat și a urmărit cu atenție tot ceea ce se întâmpla, Arhiepiscopul anglican avea să spună la urmă că în țara lui nu se întâlnește așa ceva. Credința pruncilor și a oamenilor i-a uimit pe toți.

E drept, astfel de prunci și-au îndreptat adeseori pașii către Vorona, simțind acolo puterea rugăciunilor, dar și bucurie împreună cu părinții lor care, după trudă îndelungată la muncile câmpului, veneau aici ca să-și are ogoarele sufletului.

Stareţa Teofana priveşte în fiecare zi din pridvorul chiliei ei mănăstirea inimii sale. Fie că este acoperită de promoroacă şi omăt înalt, fie că-i scăldată în lumina soarelui ori că trece prin furtună, Vorona se înfăţişează în toată splendoarea ei.

Pe de altă parte, maica Teofana mai are încă planuri de viitor. Înnoirea duhovnicească dar şi construcţiile continuă într-un ritm susţinut.

În lucrarea ei duhovnicească şi gospodărească, stareţa Teofana a trecut prin multe încercări. Au fost umilinţele regimului potrivnic, lipsurile de tot felul, singurătatea, mâhnirile, încercările de la tot pasul. Au fost, însă, şi bucurii. Mai ales cele ale Duhului Sfânt. Bucuria privegherilor şi a pravilei călugăreşti, bucuria întâlnirii cu Dumnezeu în rugăciune. S-au adăugat şi bucuriile oamenilor, făcute prin ierarhi, prin monahi şi prin toţi prietenii şi binefăcătorii acestei comunităţi. Cu aceste bucurii, stavrofora Teofana Scântei păşeşte în al 50-lea an al stăreţiei în Mănăstirea Vorona. Nu ştiu dacă este cea mai lungă stăreţie din istoria celor mai bine de patru veacuri. S-ar putea să fie. Dar ştiu sigur că este o stăreţie pilduitoare, cu roade bogate şi cu realizări remarcabile, pentru care-i înălțăm doxologie lui Dumnezeu.

La toate aceste importante lucrări de la Vorona a trudit o călugăriţă minunată, care a stat departe de laude şi publicitate. O persoană care a luat aminte la pilda de smerenie a monahilor adevărați şi la bunătatea îngerilor. Numele ei, păstrat în cronici, pisanii şi-n inimile noastre, se tâlcuieşte simplu: Teofana Scântei, stareța cea harnică de la Vorona.