Ştefan cel Mare şi norocul

Se spune că Ştefan-Vodă iubea vânătoarea. A plecat într-o zi singur la vânătoare şi a zărit un pui frumos de căprioară. Neputând să-l nimerească cu arcul, s-a luat după el, dar s-a rătăcit. Îngrijorat, s-a aşezat pe o cioată şi a adormit. În vis i s-a arătat o fată frumoasă ca un înger.

- Ai să vii cu mine, i-a spus copila. Ştefan s-a trezit şi a trecut un pârâu adânc, încotro pierise fata în vis. Când colo, a dat iar de căprioara din ziua trecută. A vrut să o prindă, dar căprioara i-a spus: - Nu pune mâna pe mine până nu-mi vei făgădui că vei face atâtea biserici câţi duşmani vei bate. - Îţi făgăduiesc. Căprioara s-a dat peste cap şi s-a prefăcut într-o fată frumoasă, cu păr de aur, îmbrăcată numai în aur şi în argint. - Spune-mi cine eşti, că de eşti necuratul, mă lepăd de tine; dacă eşti un înger al lui Dumnezeu, mă închin ţie! - Nu sunt nici necuratul, nici înger, ci norocul tău şi al ţării tale. M-a trimis Sfânta Vineri să-ţi dau de ştire că toate treburile îţi vor merge bine numai dacă te vei îngriji de credinţa cea dreaptă. Apoi norocul a dispărut, dar l-a sprijinit pe Ştefan, pentru că şi el şi-a ţinut făgăduiala: în toate locurile unde bătea vreun vrăjmaş, ridica o biserică... (texte preluate şi repovestite după Fost-au acest Ştefan-Vodă..., antologie de folclor, Junimea, Iaşi, 1984)